Lucia cea buna ❤️

Ea este Lucia, este bunica mea.

A fost o femeie simpla, muncitoare, avea doar patru clase și citea lent burtierele TV.
M-am născut în noaptea de Înviere și din spital am fost dusa în casa ei. În casa ei am trait primii 8 ani de viata, cei mai frumoși, puri, cei in care mi s-a arătat iubirea necondiționată.

Urma sa revin la ea 4-5 ani mai tarziu, umilita, bătută, plina de ura, cu dreptul la copilărie furat. M-a vegheat din umbra și pe furiș în toți cei 4-5 ani cât nu am fost împreună, ne vedeam fără sa știe nimeni, mereu îmi îndeasa bani în buzunar ca să îmi cumpăr câte o înghețată sau „ce-o pofti inima”.

M-a adunat de pe străzi și m-a readus în casa ei și, deși casa ei devenise câmp de război din cauza prezentei mele acolo, ea ma apară cu atâta înverșunare de fiecare data. Aveam 15 ani când mi l-am tatuat pe Iisus pe brat, s-a înfuriat teribil, o făceam de ras în fata lumii. „Ce zic vecinii, asta ai devenit? O pușcăriașa? Nimeni în zona nu are tatuaje, tu ai 15 ani!” A fost singura data când m-a certat, iar eu mi-am arătat furia prin a-i rupe poza cu Iiescu pe care o ținea în vitrina ca pe o comoara.

Când i-am spus ca voi pleca din România nu a crezut, i-am frânt inima, ne-am îmbrățișat scurt și am refuzat sa privesc înapoi către ea. Stătea proptita în ușă și tipa sa ma reîntorc dacă nu mi-e bine pe unde oi ajunge.

Lucia cea buna avea mâinile moi și de fiecare data când ii călcam pragul la revenirea mea în România nu făcea decât sa ma tragă în dormitor, sa își pună în poala tălpile mele, sa mi le maseze și sa ma roage sa ii spun cum îmi este.

La telefon nu vorbeam des, dar încheiam fiecare apel cu Te iubesc. Era singurul si primul om care mi-a spus te iubesc, te iubesc-îl ala se simțea cum îmi întra în oase. După fiecare Te iubesc eram picata psihic 2-3 zile, îmi luam liber de la job și îmi plângeam durerea ca nu e lângă mine.
Nu i-a venit sa creadă ca voi avea un copil, se saturase sa auda „Nu vreau copil, nu sunt capabila sa cresc un copil!”.
Am sunat-o din spital și i-am spus ca am născut, ca suntem bine toți. O auzeam cum încerca să își înghită lacrimile când m-a întrebat „Acum e cercul complet, acum îmi dai voie sa mor?”. 6 zile mai târziu primeam un telefon, murise în somn, liniștită și împăcată cu viata ei.
Am început sa rad isteric și sa fac zeci de glume pe seama ei. N-am ajuns niciodată la mormântul ei și nici nu ma voi duce.
Lucia cea buna e într-un dormitor unde eu am învățat ce este iubirea. Apartamentul ala l-am cumpărat și Lucia cea buna este mereu acolo când trec pragul casei.
Ea e Lucia mea cea buna ❤️

Contracte, cadavre si menajerii

Contracte, cadavre și menajerie

Pășeste timid către camera de așteptare, trage un bon și cauta un loc disponibil.

– Fuc*k!! Numărul 48…

Se uita discret imprejur și incearca sa ascunda cumva ca este acolo, isi trage șapca pe frunte și se face una cu scaunul.

Începe sa butoneze agitat telefonul și se uita la pozele ei, răsfoiește in diferite albume, alege pozele in care ii poate vedea clar chipul, ii atinge buzele pe ecran și respira adânc. Ar fi fumat o țigară, dar își promisese sa le rareasca, facea greu fata interdicției complete din partea medicului și avea mereu cateva pitite in batrana mașină rosie pe care o conducea.Niciun barbat mișto n-ar trebui sa conducă mașini atat de nașpa, ii spusese ea candva. O luase atat de personal, o luase fix cum se intentionase.

– Intra, e randul tau. Ma bucur ca ai venit!

– Nu vreau sa fiu aici.

– Stiu, nimeni nu vrea. Nici eu nu vreau sa stau pe scaunul asta, e putin inconfortabil.

– Asculta, vreau sa vorbim sincer!

– Nu facem nimic altceva decat sa ne mintim sincer.

– Promiți?

– Promit!

– Vreau sa inchizi menajeria asta, bordelul asta plin de mirosul infernal de hoit trebuie sa moara!

– Știu. Și tu, și cel de dinainte ta, fix ca și cel ce te va urma vrea fix același lucru. Știu ce vrei.

– Și de ce nu este in contract și opțiunea asta?

– Pentru ca nu poți inchide ceva ce face sens pentru atat de mulți oameni, ei cui ar mai ramane?

– Ei sunt grija lor, nu sunt grija ta.

– Iar eu?! Eu grija cui sunt?

– Poți fi grija mea…

– Desigur, eu voi deveni grija ta, dar nu ma vei satisface. Tu nu ma poti vindeca. Aduc contractul?

– Pe ce perioada este valabil?

– Nicio secunda mai mult decat decizi ca îți este necesar.

„Promit ca imi voi da tot interesul sa te fac sa crezi ca ma interesezi, ca imi placi și ca ma fascinează lumea ta. Voi arata interes pentru orice iti aduce ție bucurie, ma voi prezenta dispusa sa iti ascult problemele, ma voi alia cu tine in a distruge visele altora mintindu-te ca ai ales ce e mai bine pentru toți. Imi va batea inima de fiecare daca cand te voi vedea și voi tremura de emoție la fiecare atingere. Lipsa ta ma va durea fizic și distanta o voi gasi uneori de nesuportat. Ma voi retrage lasandu-te sa rejudeci contractul și voi reapărea sa iti administrez din doza necesara inainte sa intri in sevraj. Îți voi spune ca nu am avut chimia asta cu nimeni și voi vorbi putin, ma vei crede frumoasa, empatica, deșteaptă și vei crede puternic ca ai ajuns sa vezi dincolo de masca ce o port. Te voi face sa te simți special, voi trezi in tine ce credeai ca e mort, vei dori sa ne fim drog și sa ne consumam. Iti voi da falsa impresie de libertate, timp in care iti voi coordona bine fiecare mișcare, voi fi păpușarul maestru. Voi regiza diferite scenarii și te voi pune mereu in rolul principal. Iti voi spune ca te iubesc și tu ai sa ajungi sa ma crezi. Te voi ucide cand te vei simți in siguranță și te voi ingropa in menajeria mea. Îți voi privi cadavrul zilnic și, dacă ai noroc, imi voi aduce aminte de tine. Daca esti al dracului de bun, te voi povesti…La schimb nu îți dau nimic.”

– O sa arzi in iad, tar*fa nenorocita!

– Ne vom ține de mana, love…

Satan vs God



Satan vs God

Miroase a flori exotice, ma-nconjoara moartea. Ce?! Nu stiai?

Moartea vine ca un miros de flori rare, flori ce cresc din pamantul cel mai arid, flori carora nevestele batrane le-au simtit mirosul dupa puternicele furtuni de pe mare. „Hai cu mine!” imi spuse ciudata creatura. „Hai cu mine, e timpul tau!”.

Il priveam pierduta si incercam cu disperare sa nu ignor vocile ce se faceau auzite din spate – vocile ce-mi strigau numele cu atata putere: „Ioana, raspunde Ioana!”. Nu este timpul meu, nu acum! si a disparut ciudatul lasand in urma lui miros de flori rare.


Era ghemuit, trist si strangea puternic in mana un trandafir. L-a strans pana palma a-nceput a-i sangera si lacrimile i s-au transformat in praf. Renegat si pierdut, isi gasise loc de odihna in stanga mea cersind mila prin prezenta-i saracacioasa, umila. Nu si-a aratat niciodata chipul, dar si-a facut simtita prezenta prin gesturi, fapte, ganduri si intuneric.

El imi aduce mereu aminte ca-s mereu prinsa la mijloc ca-ntr-o batalie ce nu da semne ca ar sfarsi vreodata. Eram captiva intre obositul fara chip si cel din dreapta mea, cel pe care o lume intreaga-l stie dupa vorba. El are chip cioplit impotriva vointei, n-are glas, dar se face auzit prin gurile celor ce-i stiu cartea.

El sta inalt si demn, ma priveste si nu-i este teama. Arareori se pierde sau ma pierde, nu, arareori ne regasim, poate doar frica celui din stanga ne uneste. Adesea ne intalnim cand luna domina cerul, cand picior de om nu se mai arata in noapte, cand pana si suieratul vantului nu se mai aude. Mereu intre ei, ii simt cum trag de mine si stiu ca asa cum eu nu am sa-i las, asa nici ei nu ma vor lasa pe mine. „Hai cu mine, e timpul tau Ioana!”, tresar cand imi amintesc ca unul dintre ei mi-a vorbit, mi-a poruncit.

Vocea lui acoperea intreaga incapere, facea ca totul sa vibreze si era puternica, dominatoare, dar nu ma speria deloc. Nu atunci, abia acum ma ingrozeste, acum cand sunt inconjurata de miros de flori rare. Ma inalta catre cer un cal alb, puternic, un cal cu un corn lucios ce cu mandrie-l poarta-n frunte, un cal cum nu se vede.

Ma rapeste adeseori dintre cei doi tirani si ma duce unde numai vocea calda a maicutei mele ma mai poate duce. In liniste il socot a fi ingerul meu si ma las purtata de el in lumi inchise pentru altii, departe de praf si fum, unde nu miroase a flori si unde muzica-i lina.

Castani, curele și saftea

– Grăbește-te, a ajuns Gigi!

Gigi era omul responsabil cu transportul in fanilia asta, nu conta unde, cand, de ce, cine, el era la parterul blocului și ne aștepta. Saluta mereu politicos și era scump la vorba, abia dacă ii auzeam glasul. I l-am auzit când murise soacra-sa, era furios pe baba pentru ca murise intr-o perioada in care el nu avea bani și era nevoit sa ne ceara împrumut.

– Direct la Castanilor, Gica!

Mașina cocoșata de marfa ajungea fix in fața targului, statea la coada dupa alte mașini și ne vedeam fiecare de marfa lui. Taica-miu sudase o cutie de metal și puteam sa transportam sacoșele pline de marfa mult mai ușor.

– Costica, sa-mi dai ma si mie sicriul tău ca uite ce m-au cocoșat astea, fir-ar ale dracului de sacoșe!

Fix precum un sicriu arata, o cutie de metal plina cu sacoșe de rafie in care găseai marfa de contrabanda venita de la turci.

Intr-o perioada buna de vânzări făceam Turcia săptămânal, altfel eram acolo la fiecare 14zile, plecam miercuri cu noaptea in cap și ajungeam înapoi in București vineri noapte catre sambata.

– Cristino, ce Paștele ma-tii te miști in reluare? Azi iei tarabele din spate și sa nu te prind ca futi vremea cu a lu’ Tanase!

Cacat! Imi da tarabele din spate! Nu vine nici dracu in spate, toți își cheltuie banii pana ajung la mine sau ma pricopsesc cu zgarcitii aia care trag de ban pana le cad unghiile. Bașca in spate imi da si marfa aia mai nasoală, isi păstrează el ce e mai bun…

Era sambata, era inceput de luna mai, era perioada de vânzări. Lumea boteza, se casatorea, nășteau, mergeau la banchet, cumetrii sau dracu știe unde, dar tuturor le trebuia o haina de ocazie, un compleu bluza cu fusta, o curea barbateasca.

Ajungeam la tarabele mele și mereu le priveam putin înainte sa ma apuc sa imi aranjez marfa. Știam ca trebuie sa ma tin la felul stabilit de el de a aranja marfa si ma enervam teribil, credeam sincer ca modul in care o aranjez eu este mai placut pentru ochiul clientului.

La 6am zdranganeam de zor lanturile de metal pe care urma sa atarn marfa, le aranjam pe caprarii, marfa de cea mai buna calitate era aproape de client, cea mai ieftina era pusa mai in spate, o doseam cat sa fie disponibila in caz de nevoie. Scopul era sa vand mult și scump, d-aia imi dadea tarabele din spate, la tarabele din fata era rulaj mult si isi permitea luxul de a avea preturi mai mici.

– Poftiți, va rog! Sunt calde, abia ce au ajuns, nici n-au ieșit bine din vama și le-am adus!

In maxim trei secunde imi dadeam seama ca burtosul adormit este forțat de nevasta-sa la o tura prin Castanilor. Era nici 7am, erau buhaiti de somn și parca nesiguri ca au ajuns pana la ultimele tarabe din sirul infernal de lung pe care le gaseai in targul ala.

– Haideți sa va arat ce am pana nu se trezesc boierii, ca apoi trebuie sa pun preturile de „oras”, acum dimineața le mai potrivim după om, ne înțelegem noi, trebuie facuta cu inima buna safteaua.

Învățasem replica asta și o foloseam indiferent daca era primul client sau al 30lea, oamenilor le placea sa stie ca sunt „cu inima buna”.

Ca ajungeai la mine fara sa fi cumparat nimic de la sutele de tarabe de dinaintea mea insemna ca nu ai intalnit vânzătorul potrivit sau ca tragi foarte tare de bani, despre marfa  nici nu se punea problema, toți vindeam aceleași cacaturi, dar fix identice, doar mergeam impreuna cateva autocare fix in același bazar turcesc.

Castanilor era împărțit pe caprarii, era zona de blugi, apoi cea de încălțăminte, cea pt haine, era zona cu scule si te miri ce mărunțișuri, apoi era zona de după „trepte”, tarabele din spate. Acolo eram la gramada, nu mai conta cum ne așezam.

Scanasem burtosul și ma dusesem țintă sa gasesc cea mai lunga curea, cautam una de piele și pregătisem deja aparatul sa dau gauri extra daca era nevoie.

Nici nu ma interesa ca nu dorea curea, cureaua era o scuza ca sa-i agat, eu vindeam haine de dama și daca prindeam grasul puteam sa ma asigur ca o imbrac pe nevasta-sa.

– Doamna, mergeți mai aproape și puneți mana sa vedeți ce calitate au sacourile, uitati-va in liniște ca noi stam aici si vorbim de curele.

In câteva secunde deja ii pusesem grasului in jurul taliei cureaua și niciodata, dar niciodata, nu uitam sa ii complimentez.

– V-am spus eu ca nu sunteți asa de mare precum credeați?

Pe nevasta-sa nu o scăpăm nicio secunda din ochi, vedeam exact la ce costum pierde timpul cu privirea și ma pregăteam sa o iau in primire. Deocamdată trebuia lasata sa simtă marfa, nu saream niciodată pe clientul care era aproape de marfa.

– Mirositi-o, e de piele, ii facem testul. Fugeam repede in spatele tababei și aduceam bricheta, apoi tineam flacara sa bata pe curea. Pielea nu arde ușor, asa ca nici asta nu facea bășici. Trecea ușor testul, iar daca vreun client era in dubiu scoteam pe cele din carton presat si le bagam la sacrificat pentru contra exemplu.

– Spuneți, doamna, mergeți la o petrecere sau nașiti? Ohhh, soacra mare? Nu, parca sunteți prea tanara, poate doar nașa de botez.

– Avem o nunta…

Era saraca la vorba, p-astia nu trebuia sa ii agasez, altfel fugeau si ii pierdeam.

– Va las sa va mai uitați, eu trebuie sa expun toata marfa pana nu vine șefu’ cu scandal. Acum era momentul cel mai potrivit sa o dau la sentiment, aveam 12 ani, eram singura la munca și lucram pentru altcineva.

– E taraba ta? Adică a alor tai?

– Nu, eu sunt vânzătoare, stau aici sâmbăta și duminica sa fac un ban ca nu ne ajungem acasa cu banii.

Se uitau lung la mine și stiam ca nimeresc fix in inima acolo unde il durea pe fiecare părinte ce își știa copilul acasa in siguranță și nu la munca.

– Ai ceva pe gri marimea mea?

– Am, doamna, dar intai va arat ce frumuseți am primit azi noapte. N-aveam nimic pe gri, gri nu aduceam pentru ca il foloseau si la nunta, dar si mersul la doctor, trebuia sa am marfa care sa oblige clientul sa revină.

Scoteam cu viteza luminii tot ce aveam in zona ei de „confort” și i le dadeam la proba in cabina de schimb improvizata din te miri ce draperii. O ajutam sa se imbrace si apoi o invitam sa se arate lu’ barbac-su in toată splendoarea de compleu turcesc. Grasu analiza ținuta de parca s-ar fi priceput la fuste si sacouri și dadeam afirmativ din cap. Ii plăcea de doamna lui, era loc de tocmit pretul.

– Doamna, sunteți safteaua mea, vreau sa imi merga bine, zau! Vi-l las la preț si mi-oi scoate eu cumva parleala, vad eu ce ii zic lu’ sefu. Nu il găsiți mai ieftin, jur! Daca il vedeți mai ieftin sa va uitati la eticheta ca aduc nemernicii niste porcarii de la bulgari de sunt urate cu spume.

Ne intelegeam la preț și grasu era cel care pregătea banii mereu, dar imi era ciuda sa il las pe gras fara curea.

– Va spun, de nu v-o tine cureaua asta si peste 5 ani, ma găsiți tot aici de nu e asa! Uitați, p-asta v-o dau la preț de en-gros, facem safteaua ca tot omu și ați terminat și dumneavoastră de alergat. Ii sclipeau ochii grasului ca ar putea sa plece din talcioc mai repede și bateam palma la preț.

Puneam marfa in pungi de plastic, scuipam banii și dadeam cu ei pe marfa intinsa, ii treceam pe borseta pe care o purtam, din ritual nu scăpăm sa ii dau și pe la barbie și zâmbeam politicos de ramas bun!

– Sa mai veniți, săptămâna viitoare aducem niște ceasuri beton!

Fugeam ca o disperata la tarabele lu taica-miu și ii aratam mandra ca am facut safteaua.

– Grijania ma-tii, ce dracului ai vândut ca eu nici n-am apucat sa desfac gentile.

– Un compleu și o curea de piele.

– Ai lăsat mult la preț?

– Nu, am luat peste preț.

– Ți-am zis sa nu mai umfli preturile! Lasa-le cum am spus eu!

Ma întorceam la taraba mea, dadeam drumul la radio și imi continuam treaba. Asezam marfa prezentabil și intepeneam ore in sir la coltul tarabei.

– Poftiți, doar sa va uitați mai bine veniți!

Asa mi-am petrecut 43 de weekenduri, 43 de sambete si duminici in Aleea Castanilor facand exact ce face orice copil de 12 ani, muncind cate 12-14 ore pe zi. In zilele bune imi spunea ca seman cu el, d-aia fac treaba bună, in zilele proaste eram leit maica-mea și nu eram in stare de nimic.

Incercam atat de tare sa il mulțumesc, sa il fac sa ma iubeasca, sa ma priveasca cu blândețe, imi abandonasem copilăria de mult doar ca sa pot da ii castig dragostea.

N-am revenit nicidata in locul ala, habar nu am daca mai exista. Era un loc de pedeapsa, ore infernale in frig, in canicula, mancare pe apucate, f rar vizite la wcul imputit al târgului și veșnica tocmeala.

Șase

Urăsc patul asta!

Imitația de piele de sub cearșaf ma face sa transpir, mi-e cald de mor, îmi simt plămânii încinși și parca s-au aplatizat.

Patul asta ma suge de energie, îmi ia toată puterea de a judeca rațional pe timpul nopții, ma transforma din omul optimist ziua într-un sinucigaș noaptea, ma transforma din ateul convins în omul disperat care cauta pe google versurile din Tatăl Nostru.

Urăsc patul asta și felul în care ma transforma, detesc slăbiciunea de care dau dovada și detest tot ce ma face greu de privit. Nici sonda nasogastrica, nici tuburile de dren, nici sutele de înțepături, nici venele pocnite de la atâta potasiu, nici cele 3 operații, nici iadul primelor 2 zile post operatorii, nimic nu urasc asa de intens precum urăsc patul asta.

M-a luat prizoniera și m-a obligat sa ma las prada nevoii lui de a bifa încă un răstignit ce nu putea decât sa zacă pe spate cu bratele prinse la perfuzoare. Urăsc patul asta care mi-a adus umilința spălării intime de către un alt om, urăsc patul asta care nu a vrut a face pace cu mine nicio clipa, urăsc sentimentul de urmă de praf pe care mi-l oferă.


Acum sunt în patul meu și totul este bine, dar patul din 6 îl voi detesta teribil cât am sa trăiesc. Cristina pe care o știam nu mai exista, a omorât-o patul din 6. Aștept sa o cunosc pe noua Cristina, aștept sa vad ce versiune a scos la iveala patul din 6, aștept sa vad cum i se pare viața și cum o sa aleagă sa trăiască.


Patul ala mi-a și dat, nu doar luat. Mi-a dat ocazia sa vad cât de simplu și ușor ne judeca alții pentru deciziile pe care NOI le luam în viata NOASTRĂ. Mi-a dat ocazia sa vad cum suntem catalogați drept nebuni, egoiști sau tâmpiți pentru decizii pe care noi le credem cele mai potrivite pentru noi; mi-a dat ocazia sa vad ca mulți mi-ar fi superiori doar prin alegerile „altfel”, pentru ca nu? suntem mereu mai buni când nu ducem bătălia noi.
Sa fiți bine in paturile voastre și sa va tina bunutul departe de orice pat din 6!

Carpo!

– Găsește-mi bilet, nu te mai suport! Nu înțelegi?! Nu vreau sa fiu aici, nu vreau sa te mai vad!
Imi țiuiau cuvintele ei in urechi și incercam sa nu le las sa mi se lipeasca de suflet. O luasem pe Alex de mana și ma inchisesem in camera ei. Blondu intrase tiptil și intreba atent daca poate pleca cateva ore la ski. Citeam pe el cat de inconfortabil se simțea in propria casa, imi era rușine de el și oarecum teama. Imi era teama sa nu cumva sa ii treacă prin cap ca voi ajunge si eu cândva fix precum omul furios din sufragerie.
– E in regula, noi suntem aici si ne jucam.
– Ți-ai facut injecțiile?
– Următoarea este peste 5ore, am timp.
– Bine, beib, vin eu si te ajut cu bandajul.
– In regula, have fun!
– Nu va mai certati, please!…
Trecea pe langa maica-mea, o saluta politicos și își vedea de ale lui.
Incepuse sa imi bată inima teribil de tare cand am auzit ca a iesit pe ușa, mi se făcuse frica de ce putea sa se întâmple, imi erau atat de cunoscute crizele de nervi ale maica-mii.
– Tu sa imi dai bani de țigări, ai auzit? M-ai adus aici, acum faci cum sunt obișnuită!
– Nu pot, nu pot sa iti dau 14e zilnic pentru țigări, nu înțelegi ca am de plătit datoriile făcute in ianuarie cu spitalizarea?
– Ai, uite câte ai!
Apuca una din canile mele preferate si o face zob de pereți.
– Tu ai, esti miezul pi*dii, te-ai ajuns! Ne iei de prosti, suntem cacatii care stau la mila ta, a trebuit sa ne cumperi tu apartament ca sa ne poti scoate ochii. Ne întreții tu, fa? Carpo!
– Nu va întrețin eu, eu va platesc costurile locuinței, stați gratis in casa mea, nu plătiți nicio factura, va platesc rehaburi private și operații de mii de euro, va umplu frigiderele sistematic.
– Da, fa, noi suntem niște viermi fără tine, ești precum tac-tu! O curva betiva la mana careia stam de ani de zile! Sa-mi mulțumești, fa, ca nu ajungeai doamna p*ulii cu atatea proprietăți daca nu eram o mama bună.
Ieșise sa fumeze pe balcon și ma rugam cu cerul si pământul sa se calmeze. Respiram greu și incercam sa imi ascund tremuratul. Nu știu cand și cum, m-am trezit cu ea stand la 10cm de mine, cu palma ridicata și pornita sa ma plesnească. De mana țineam un copil ingrozit de ceea ce vede și ce aude, un copil care se uita cu multa frica in ochii mei. M-am revazut in Alex și in secunda aia mi-am jurat ca al meu copil nu o sa fie niciodată acolo unde am fost eu mereu, in teroare.
– Fa-ti bagajul si iesi din casa mea! ACUM! ACUM IEȘI ȘI PLECI!
– Unde ma trimiți, fă?
– Te duci unde vrei, te duci la ambasada, te duci la serviciul de imigrari, te duci la J! Pleci, acum!
Incepuse sa tremure și recunosteam episodul psihotic in care intra.
– Ma omor, fă! Lasa ca vezi tu, fir-ai a dracului de gunoi! Lasa ca de nu te-oi face eu sa plătești repatrierea mii de euro, sa te vad eu fa ce faci atunci, jigodie ce ești!
Auzisem de atatea ori treaba asta ca deja ma enerva ca nu se intampla, deja doream sa inchid și capitolul asta și sa trec mai departe.
As fi plecat undeva, dar nu puteam merge, o adusesem cu mine din România ca să ma poata ajuta sa ma refac după operațiile din ianuarie. Șederea ei mi-a reconfirmat ca nu m-a dorit niciodată, ca ma accepta pentru ca ii ingrijeam celalalt copil, pentru ca ii întreținem si pentru ca le rezolvam mereu problemele.
A trecut o eternitate pana a ajuns blondul acasă și nu m-am dezlipit decel următoarele zile. Si-a luat liber sa stea cu mine, i-am spus ca imi e frica. Pandemia asta nu o lasa sa se reîntoarcă și cu greu am gasit un bilet de avion.
Nu ne-am luat ramas bun și a trecut fix un an de cand nu ne-am vorbit.
… și inca mi-e frica.

J

– Intra, am mamaliga pe foc.
Il las sa se facă lejer si urc catre bucătărie. Motanul il întâmpină cu un mieunat, iar Alex aleargă catre el sa-l întrebe de ce nu a fost la grădiniță de ceva vreme.
– Alex, lasa-l sa urce, povestiți la masă!

– Buna, J! Ce faci?
– Sărut mana, bine. Ma bucur de mancare buna, abia așteptam. Am adus usturoi.
Inca este obsedat de usturoi, de când il stiu doar la dejun nu consuma usturoi și nu îl deranjeaza ca ar supăra pe alții, el nu mananca fara usturoi.
– Salut, Rune! Cum esti?
– Salut J, suntem ok, uite ce vreme oribila!
– Nu prea mai mergi la ski pe ploile astea, asa-i?
– Trebuie sa conduc 2ore daca vreau partie bună și condiții meteo favorabile. Începe Campionatul Mondial de slalom, poate avem noroc și luam o medalie.
– Cristina, ai văzut ca-s sarituri din Râșnov? ma întreabă J și vine in bucătărie după miros.
– Da, n-am stiut ca-s amenajate partii acolo. F tare, poate mergem într-o zi Hai la masă!
Arunc mamaliga pe-un tocator de lemn și o vad pe Alex cum strâmbă din nas:
– Spaghetti avem?
– Da, avem spaghetti de mamaliga cu tochitura de porc. Pune mana și mananca ce iti dau, eu mancam din pomeni și mila altora! Mă infoi ca un arici si ii tin cele 30 sec obligatorii despre cat de norocoasa este si despre saracia din lume. Il vad pe J cum se uita la bărbata-miu și ii șoptește Nu s-a schimbat, asa-i? Blondul ii raspunde cu un zambet și atat, ii era prea foame ca să riște un răspuns nepotrivit.

In bucătărie stam toți la masa rotunda și ne punem pe farfurie fiecare cat dorim. Ma uit la J, vad cum se oprește si miroase mâncarea, cum o privește și cum este vizibil bucuros pentru faptul ca este la masa cu noi.
– Cristina, dintre toate sotiile mele, tu ai fost si ești cea mai bun bucătar.
– Cea mai buna, J. Pentru femei e buna, pentru bărbați e bun.
– Cea mai buna, iarta-ma! Ai gatit prea bun, d-aia m-am grasat. Rune, ai noroc ca tu nu te grași.
Blondul il privește și nu înțelege exact ce inseamna „grași”, iar atunci trecem de la vorbitul in romana la cel in norvegiana.
J vorbește si scrie românește incredibil de bine, noi nu vorbim decat in lb romana, norvegiana o folosim in prezenta celor ce nu știu lb romana.
– J, n-ai mai venit la grădiniță, cand vii? întreabă fii-mea.
– N-am voie sa vin acum, e Corona, dar vin cand trece.
– Dar incep scoala pana trece…
– Atunci vin la scoala. Promit!
– Da, da, poti chiar zilnic sa o iei de la școală, il aud pe blondu’. E scump in draci afterul și nu o lasam singura inca, e prea mica, e prea mult trafic.
– Alex, nu mai piguli in farfurie! mananca ceva sau pleci de masa.
Alege sa plece tarand dupa ea un Cristosu ma-tii spus de mine in șoaptă printre dinți.
Am ramas noi trei la masa vorbind despre totul si nimic, așa cum facem mereu. Ne vedem, povestim, impartim carnati afumați din România, ne plangem de sistemul de taxe, de prețul la electricitate și radem de nimicuri.
– J, in weekend primesc pachet din România, sa vii sa guști cate ceva. Daca nu ploua poate o punem de-un gratar.
– Vin, sarumana!
… si iese după ce da mana cu blondul și bate un give me five cu fii-mea.

1024

Bine ați venit la The Hub! Etajul zece, camera 1024. Ședere placuta!

– Da’ mai stai, draga mult? Uiti cati suntem?
– Ies imediat…
– Pai hai mai repede!
Strang din dinți și injur, morții ei de taranca proasta, apoi ma scufund cu totul in cada fierbinte. Imi tin respirația și imi aud bătăile inimii prin vibrațiile apei. O cada fierbinte era locul perfect pentru o cadere nervoasa, plangeam mult și ma calmam tinandu-mi respirația sub apa.
– Sa vezi cat vine de plata, zici ca o plătește tac-tu!
Trec pe langa mirosul ei puternic de transpirație, pe langa chipul întunecat de rautate și ma inchid in dormitorul bunicii. O auzeam cum urla la barbac-su si cum ii reproșa ca suntem acolo.
– E sor-mea, n-am ce sa fac!
– Ori pleaca ei, ori plec eu!
– Inceteaza femeie!
– Nu la asta m-am înhămat!
Pașii bunica-mii se făceau auziți și apoi aparea in dreptul ușii.
– Esti bine? si mimam un da dat din cap. Se întorcea catre celalalt dormitor si zicea:
– Si ea are la fel de mult drept sa stea in casa mea, asa cum și voi aveți. Cui nu ii convine este liber sa plece! Apoi se intorcea la mine, ma mangaia si imi spunea sa nu o bag in seama.
Ultima amintire a tatalui a fost cand a drogat-o pe maica-mea și a făcut-o sa semneze actele de vânzare ale proprietatilor pe care le aveau. Ii daduse un pumn de amitriptilina și semna cu mana ei cele trei apartamente din București, plus casa de la țară. Priveam pitita după usa dormitorului și nu intelegeam ce se întâmplă. Apoi a plecat și nu a mai venit acasa, niciodată… 30 de zile mai târziu ne-a batut cineva la usa și ne-a spus ca avem o săptămână sa evacuam toate cele 3 imobile. Chiriașii rămâneau pe drumuri fara avertizări, iar noi am dormit in parcul Carol. Maica-mea nu a îndrăznit sa ii spună bunicii ce făcuse, cred ca atunci au inceput tentativele ei de suicid. Nu mai știu cum am ajuns la bunica, daca ne dusese politia sau protecția copilului, cineva ne dusese și nu era maica-mea.
In Drumul Taberei am locuit 8 oameni intr-un apartament de 3 camere, am fost umiliti, judecați, tolerați, a trebuit sa acceptam orice ca sa avem o podea pe care sa dormim. Era bunica, fiul ei cu familia lui si eram noi trei veniți peste ei. Am împărțit dornitorul ani de zile cu mama si fratele meu, faceam cu schimbul la faza cu dormitul pe jos, ba chiar ma bucurau internarile lungi la Obregia pe care maica-mea le avea, puteam sa dorm in pat.

Scanez cartela camerei si se deschide o camera superba cu multe atenții la detalii. Cina a fost decisa de staff și urma o călătorie in jurul lumii cu ajutorul papilelor gustative.

M-am oprit puțin și am respirat adanc. Am inspirat tot luxul, toate detaliile, fiecare floare, miros, am baut o cafea în biblioteca hotelului și ma gândeam cum dormeam cu geaca pe mine iarna. M-am trezit spunând cu voce tare You did well, Cristina! și am oprit un atac de panica pe care il simțeam venind.

Hello God!

Pe Dumnezeul din carti l-am pierdut acum mulți ani, nimic din ce era scris si povestit despre el nu mai făcea sens in lumea mea.

Dumnezeul meu din cărți murise incet, suferise de un cancer ce il consuma și il lasa fara puteri, fara vlaga. El si-a dat ultima suflare cand capul meu s-a lovit de o chiuveta intr-o baie mica dintr-un apartament modest. Atunci a murit el ținând in brațe si copilul Cristina, copil care incerca cu disperare să nu uite cum Dumnezeu arată. Ne-a omorat aceeasi mana de om, ne-a luat pe unul de langa celalalt si ne-a lăsat singuri, goi, vulnerabili si plini de frici.

Aveam sa traiesc fara Dumnezeu ani mulți, ani in care am urat tot ce era legat de el. Uciderea lui s-a transformat in furie și negare, nu avea cum sa ma doara lipsa lui daca el nu exista, dacă el nu a existat niciodata. Am fost furioasa si pe Dumnezeii altor oameni, ei traiau și erau fiecare cu omul lui, cred ca își beau cafeaua dimineața impreuna și cred ca își povesteau multe.
Treceam des pe langa ei și ii surprindeam zâmbind, aveau un zambet impacat și ma infuriam teribil. Aruncam cu tot ce nimeream in ei, in ei si in Dumnezeii lor dadeam tare, uram sa nu am si eu Dumnezeul meu.
„O sa fie bine! Trebuie sa fie bine!” mi-a spus ea. Avea voce calda, avea ochii larg deschiși cand ma privea și avea o liniște interioara cum nu mai vazusem.
Uitasem de mult de Dumnezeul meu din cărți cand a inceput sa se arate in viata mea Dumnezeul meu de astăzi. Dumnezeul meu de astăzi are ochii verzi, sau căprui, albaștri, negri, e femeie, e bărbat si e copil.

Dumnezeul meu de astazi mananca șnițele cu cartofi prăjiți, bea vin si asculta muzica mișto.
Dumnezeul meu de astăzi vede binele din oameni și ajuta acolo unde poate, si niciodata, dar niciodata! nu va face rau cu intenție.
Dumnezeul meu ma întreabă cum îmi este și isi face timp sa ma asculte.
Dumnezeul meu imparte cârnați cu mine și îmi spune cum sa ii pregatesc.
Dumnezeul meu are bisturiu in mana și are fotolii pe care ma pot odihni.
Dumnezeul meu iarta și imi da o șansă noua, Dumnezeul meu este fiecare om care a iertat cand i-am greșit.
Dumnezeul meu este omul de lângă mine, este omul care nu ma vede altfel decat perfect de imperfecta.
Dumnezeul meu sunt oamenii cu care interacționez, indiferent de forma de interacțiune.
Dumnezeul meu nu murise, el doar se transformase…

Tocana de ceapa ❤️

Prima mea iubire a murit acum 5 ani, a fost si este dragostea vieții mele, dragoste despre care vorbesc oricui are cinci minute sa ma asculte. Este dragostea pe care nimeni nu o poate inlocui vreodată…

In brațele acestei iubiri am ajuns direct din matenitate, am fost dusa in casa ei si lasata acolo pentru mulți ani. Știți locul ala in care te duci de fiecare data cand lumea ta se prăbușește? Locul ala care te face sa te simți in siguranță indiferent de ceea ce ti se întâmplă? Ei, fix asa era cu ea! Doar simpla ei prezența ma facea sa cred ca nimic, niciunde, nicicând, nu o sa imi faca rau cu intenție.

Avea niște ochi ciudați, vedea doar bunatatea din oameni și cred ca mulți vedeau doar bunatate in ea. Era o femeie simpla, fără școală, dar o femeie care muncea mult pentru copiii ei. Spăla scari de bloc, ingrijea case de afaceriști straini, calca si gătea pentru oameni „avuți”, iesea in fiecare dimineață din casa la 6am fix până cand a implinit 75 de ani. Atunci a încetinit-o o ruptura de bazin, dar nu a oprit-o.

Era o femeie slaba, deloc cocheta, dar era curata, știu ca se spăla des și catre final cand am rugat sa vina sa fie ajutata a spus cu lacrimi sa nu ii iau si ultima fărâmă de respect. Faptul ca nu mai putea sa gătească, sa faca piața, sa se plimbe, pentru ea insemna ca i luasei demnitatea.
Perioada in care nu a mai putut munci a coincis cu perioada in care maica-mea zacea cu lunile internata la Obregia, era perioada in care eu eram doar o adolescenta, in care frati-miu era un copil. Multe guri de hranit, multe facturi de platit și doar o pensie de urmaș. Traiam din mila altora, din pomeni, din bani pe care ii imprumuta de ici si colo, din mancare luata „pe caiet”, din ce munci putea sa mai faca pe unde nimerea.

Avea o voce calda și imi amintesc ca o vizita lumea, ceea ce imi întărește convingerea ca era o femeie placuta de ceilalți pentru bunatatea ei. Tanti Geta si nea Costel erau preferații ei, abia ii aștepta la cafea duminica dupa ce terminau cumparaturile in piata Moghioros. O placea mult si pe Nina care era cam rea de gura, dar care avea „un suflet de aur”. Il placea si pe Iliescu, ii ținea poza in vitrina, in spatele lui era ascunsa o poza cu mine, dar poza lui era mai importanta. „Ne-a marit pensiile”, auzeam des explicația aia și nu intelegeam multe p-atunci. Atat a putut ea și p-altii sa o invete de bine nu avusese.

Facea des tocana de ceapa cu mămăligă, era saracie multa și trageam de mancarea aia cu painea făcută in casa. Și facea dintr-un pui trei feluri de mancare. Făcea ciorba, făcea la cuptor cu cartofi si facea si la ceaun cu usturoi. Hrănea patru oameni, nu am înțeles niciodata cum reușea, dar ne ridicam ghiftuiti. Și nicidata nu își punea ei prima in farfurie, gasea diferite motive si aștepta sa vada daca mai vrem inca o porție și abia apoi își punea si ei.

Nu stiu ce a fost intre ea și taică-miu, de ce niciodată nu s-au plăcut, nu voi afla oricum niciodată, dar as fi vrut sa știu.

Iar ea, prima mea dragoste, ea a ales sa plece cand Alex a aparut. Ultima discutie telefonica a fost de ramas bun și imi răsună des in urechi cuvintele ei „Acum e cercul complet, acum ai si tu pe cineva al tau si eu pot sa ma duc”. Si dusă a fost a 2a zi.
N-am ajuns niciodată la mormântul ei și probabil nu voi ajunge pentru ca ea inca este in apartamentul in care a trait o viață si in care a murit. Dorința mea mare este sa gasesc un om de incredere pe care sa il platesc sa ii curețe mormântul de buruieni și sa ii puna din cand in cand o floarea si o lumanare aprinsa.

Apartamentul ala in care am crescut cu ea l-am cumparat și de fiecare data cand calc pragul simt cum ea ma îmbrățișează și imi spune ca totul o sa fie bine.

Lucia mea cea buna, astazi o sa fac o tocana de ceapa pentru tine. ❤️