Miroase a flori exotice, ma-nconjoara moartea.

Ce?! Nu stiai? Moartea vine ca un miros de flori rare, flori ce cresc din pamantul cel mai arid, flori carora nevestele batrane le-au simtit mirosul dupa puternicele furtuni de pe mare.

„Hai cu mine!” imi spuse ciudata creatura. „Hai cu mine, e timpul tau!”. Il priveam pierduta si incercam cu disperare sa nu ignor vocile ce se faceau auzite din spatele luminilor ce-mi strigau numele cu atata putere: „Cristina, raspunde, Cristina!”. Nu este timpul meu, nu acum! si a disparut ciudatul lasand in urma lui miros de flori rare.


Era ghemuit, trist si strangea puternic in mana un trandafir. L-a strans pana palma a-nceput a-i sangera si lacrimile i s-au transformat in praf. Renegat si pierdut, isi gasise loc de odihna in stanga mea cersind mila prin prezenta-i saracacioasa, umila.

Nu si-a aratat niciodata chipul, dar si-a facut simtita prezenta prin gesturi, fapte, ganduri si-ntuneric. Purple imi aduce mereu aminte ca-s prinsa la mijloc, ca-ntr-o batalie ce nu da semne ca ar sfarsi vreodata.

Eram captiva intre obositul fara chip si cel din dreapta-mi, cel pe care o lume intreaga-l stie dupa vorba. El are chip impotriva vointei, n-are glas, dar se face auzit prin gurile celor ce-i stiu vorba. El sta inalt si demn, ma priveste si nu-i este teama. Arareori se pierde sau ma pierde, nu, arareori ne regasim, poate doar frica celui din stanga ne uneste. Adesea ne intalnim cand luna domina cerul, cand picior de om nu se mai arata in noapte, cand pana si suieratul vantului nu se mai aude. Mereu intre ei, ii simt cum trag de mine si stiu ca asa cum eu nu am sa-i las, asa nici ei nu ma vor lasa pe mine.

„Hai cu mine, e timpul tau Cristina”, tresar cand imi amintesc ca unul dintre ei mi-a vorbit, mi-a poruncit. Vocea lui acoperea intreaga incapere, facea ca totul sa vibreze si era puternica, dominatoare, dar nu ma speria deloc. Nu atunci, abia acum ma ingrozeste, acum cand sunt inconjurata de miros de flori rare. Ma inalta catre cer ținându-ma strans de mana in timp ce imi murnura un cantec fain. Ma rapeste adeseori dintre cei doi tirani si ma duce unde numai vocea calda a maicutei mele batrane ma mai poate duce.

In liniste il socot a fi ingerul meu si ma las purtata de el in lumi inchise pentru tine, departe de praf si fum, unde nu miroase a flori si unde muzica-i lina.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s