– Grăbește-te, a ajuns Gigi!

Gigi era omul responsabil cu transportul in fanilia asta, nu conta unde, cand, de ce, cine, el era la parterul blocului și ne aștepta. Saluta mereu politicos și era scump la vorba, abia dacă ii auzeam glasul. I l-am auzit când murise soacra-sa, era furios pe baba pentru ca murise intr-o perioada in care el nu avea bani și era nevoit sa ne ceara împrumut.

– Direct la Castanilor, Gica!

Mașina cocoșata de marfa ajungea fix in fața targului, statea la coada dupa alte mașini și ne vedeam fiecare de marfa lui. Taica-miu sudase o cutie de metal și puteam sa transportam sacoșele pline de marfa mult mai ușor.

– Costica, sa-mi dai ma si mie sicriul tău ca uite ce m-au cocoșat astea, fir-ar ale dracului de sacoșe!

Fix precum un sicriu arata, o cutie de metal plina cu sacoșe de rafie in care găseai marfa de contrabanda venita de la turci.

Intr-o perioada buna de vânzări făceam Turcia săptămânal, altfel eram acolo la fiecare 14zile, plecam miercuri cu noaptea in cap și ajungeam înapoi in București vineri noapte catre sambata.

– Cristino, ce Paștele ma-tii te miști in reluare? Azi iei tarabele din spate și sa nu te prind ca futi vremea cu a lu’ Tanase!

Cacat! Imi da tarabele din spate! Nu vine nici dracu in spate, toți își cheltuie banii pana ajung la mine sau ma pricopsesc cu zgarcitii aia care trag de ban pana le cad unghiile. Bașca in spate imi da si marfa aia mai nasoală, isi păstrează el ce e mai bun…

Era sambata, era inceput de luna mai, era perioada de vânzări. Lumea boteza, se casatorea, nășteau, mergeau la banchet, cumetrii sau dracu știe unde, dar tuturor le trebuia o haina de ocazie, un compleu bluza cu fusta, o curea barbateasca.

Ajungeam la tarabele mele și mereu le priveam putin înainte sa ma apuc sa imi aranjez marfa. Știam ca trebuie sa ma tin la felul stabilit de el de a aranja marfa si ma enervam teribil, credeam sincer ca modul in care o aranjez eu este mai placut pentru ochiul clientului.

La 6am zdranganeam de zor lanturile de metal pe care urma sa atarn marfa, le aranjam pe caprarii, marfa de cea mai buna calitate era aproape de client, cea mai ieftina era pusa mai in spate, o doseam cat sa fie disponibila in caz de nevoie. Scopul era sa vand mult și scump, d-aia imi dadea tarabele din spate, la tarabele din fata era rulaj mult si isi permitea luxul de a avea preturi mai mici.

– Poftiți, va rog! Sunt calde, abia ce au ajuns, nici n-au ieșit bine din vama și le-am adus!

In maxim trei secunde imi dadeam seama ca burtosul adormit este forțat de nevasta-sa la o tura prin Castanilor. Era nici 7am, erau buhaiti de somn și parca nesiguri ca au ajuns pana la ultimele tarabe din sirul infernal de lung pe care le gaseai in targul ala.

– Haideți sa va arat ce am pana nu se trezesc boierii, ca apoi trebuie sa pun preturile de „oras”, acum dimineața le mai potrivim după om, ne înțelegem noi, trebuie facuta cu inima buna safteaua.

Învățasem replica asta și o foloseam indiferent daca era primul client sau al 30lea, oamenilor le placea sa stie ca sunt „cu inima buna”.

Ca ajungeai la mine fara sa fi cumparat nimic de la sutele de tarabe de dinaintea mea insemna ca nu ai intalnit vânzătorul potrivit sau ca tragi foarte tare de bani, despre marfa  nici nu se punea problema, toți vindeam aceleași cacaturi, dar fix identice, doar mergeam impreuna cateva autocare fix in același bazar turcesc.

Castanilor era împărțit pe caprarii, era zona de blugi, apoi cea de încălțăminte, cea pt haine, era zona cu scule si te miri ce mărunțișuri, apoi era zona de după „trepte”, tarabele din spate. Acolo eram la gramada, nu mai conta cum ne așezam.

Scanasem burtosul și ma dusesem țintă sa gasesc cea mai lunga curea, cautam una de piele și pregătisem deja aparatul sa dau gauri extra daca era nevoie.

Nici nu ma interesa ca nu dorea curea, cureaua era o scuza ca sa-i agat, eu vindeam haine de dama și daca prindeam grasul puteam sa ma asigur ca o imbrac pe nevasta-sa.

– Doamna, mergeți mai aproape și puneți mana sa vedeți ce calitate au sacourile, uitati-va in liniște ca noi stam aici si vorbim de curele.

In câteva secunde deja ii pusesem grasului in jurul taliei cureaua și niciodata, dar niciodata, nu uitam sa ii complimentez.

– V-am spus eu ca nu sunteți asa de mare precum credeați?

Pe nevasta-sa nu o scăpăm nicio secunda din ochi, vedeam exact la ce costum pierde timpul cu privirea și ma pregăteam sa o iau in primire. Deocamdată trebuia lasata sa simtă marfa, nu saream niciodată pe clientul care era aproape de marfa.

– Mirositi-o, e de piele, ii facem testul. Fugeam repede in spatele tababei și aduceam bricheta, apoi tineam flacara sa bata pe curea. Pielea nu arde ușor, asa ca nici asta nu facea bășici. Trecea ușor testul, iar daca vreun client era in dubiu scoteam pe cele din carton presat si le bagam la sacrificat pentru contra exemplu.

– Spuneți, doamna, mergeți la o petrecere sau nașiti? Ohhh, soacra mare? Nu, parca sunteți prea tanara, poate doar nașa de botez.

– Avem o nunta…

Era saraca la vorba, p-astia nu trebuia sa ii agasez, altfel fugeau si ii pierdeam.

– Va las sa va mai uitați, eu trebuie sa expun toata marfa pana nu vine șefu’ cu scandal. Acum era momentul cel mai potrivit sa o dau la sentiment, aveam 12 ani, eram singura la munca și lucram pentru altcineva.

– E taraba ta? Adică a alor tai?

– Nu, eu sunt vânzătoare, stau aici sâmbăta și duminica sa fac un ban ca nu ne ajungem acasa cu banii.

Se uitau lung la mine și stiam ca nimeresc fix in inima acolo unde il durea pe fiecare părinte ce își știa copilul acasa in siguranță și nu la munca.

– Ai ceva pe gri marimea mea?

– Am, doamna, dar intai va arat ce frumuseți am primit azi noapte. N-aveam nimic pe gri, gri nu aduceam pentru ca il foloseau si la nunta, dar si mersul la doctor, trebuia sa am marfa care sa oblige clientul sa revină.

Scoteam cu viteza luminii tot ce aveam in zona ei de „confort” și i le dadeam la proba in cabina de schimb improvizata din te miri ce draperii. O ajutam sa se imbrace si apoi o invitam sa se arate lu’ barbac-su in toată splendoarea de compleu turcesc. Grasu analiza ținuta de parca s-ar fi priceput la fuste si sacouri și dadeam afirmativ din cap. Ii plăcea de doamna lui, era loc de tocmit pretul.

– Doamna, sunteți safteaua mea, vreau sa imi merga bine, zau! Vi-l las la preț si mi-oi scoate eu cumva parleala, vad eu ce ii zic lu’ sefu. Nu il găsiți mai ieftin, jur! Daca il vedeți mai ieftin sa va uitati la eticheta ca aduc nemernicii niste porcarii de la bulgari de sunt urate cu spume.

Ne intelegeam la preț și grasu era cel care pregătea banii mereu, dar imi era ciuda sa il las pe gras fara curea.

– Va spun, de nu v-o tine cureaua asta si peste 5 ani, ma găsiți tot aici de nu e asa! Uitați, p-asta v-o dau la preț de en-gros, facem safteaua ca tot omu și ați terminat și dumneavoastră de alergat. Ii sclipeau ochii grasului ca ar putea sa plece din talcioc mai repede și bateam palma la preț.

Puneam marfa in pungi de plastic, scuipam banii și dadeam cu ei pe marfa intinsa, ii treceam pe borseta pe care o purtam, din ritual nu scăpăm sa ii dau și pe la barbie și zâmbeam politicos de ramas bun!

– Sa mai veniți, săptămâna viitoare aducem niște ceasuri beton!

Fugeam ca o disperata la tarabele lu taica-miu și ii aratam mandra ca am facut safteaua.

– Grijania ma-tii, ce dracului ai vândut ca eu nici n-am apucat sa desfac gentile.

– Un compleu și o curea de piele.

– Ai lăsat mult la preț?

– Nu, am luat peste preț.

– Ți-am zis sa nu mai umfli preturile! Lasa-le cum am spus eu!

Ma întorceam la taraba mea, dadeam drumul la radio și imi continuam treaba. Asezam marfa prezentabil și intepeneam ore in sir la coltul tarabei.

– Poftiți, doar sa va uitați mai bine veniți!

Asa mi-am petrecut 43 de weekenduri, 43 de sambete si duminici in Aleea Castanilor facand exact ce face orice copil de 12 ani, muncind cate 12-14 ore pe zi. In zilele bune imi spunea ca seman cu el, d-aia fac treaba bună, in zilele proaste eram leit maica-mea și nu eram in stare de nimic.

Incercam atat de tare sa il mulțumesc, sa il fac sa ma iubeasca, sa ma priveasca cu blândețe, imi abandonasem copilăria de mult doar ca sa pot da ii castig dragostea.

N-am revenit nicidata in locul ala, habar nu am daca mai exista. Era un loc de pedeapsa, ore infernale in frig, in canicula, mancare pe apucate, f rar vizite la wcul imputit al târgului și veșnica tocmeala.

Un gând despre “Castani, curele și saftea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s