Hello God!

Pe Dumnezeul din carti l-am pierdut acum mulți ani, nimic din ce era scris si povestit despre el nu mai făcea sens in lumea mea.

Dumnezeul meu din cărți murise incet, suferise de un cancer ce il consuma și il lasa fara puteri, fara vlaga. El si-a dat ultima suflare cand capul meu s-a lovit de o chiuveta intr-o baie mica dintr-un apartament modest. Atunci a murit el ținând in brațe si copilul Cristina, copil care incerca cu disperare să nu uite cum Dumnezeu arată. Ne-a omorat aceeasi mana de om, ne-a luat pe unul de langa celalalt si ne-a lăsat singuri, goi, vulnerabili si plini de frici.

Aveam sa traiesc fara Dumnezeu ani mulți, ani in care am urat tot ce era legat de el. Uciderea lui s-a transformat in furie și negare, nu avea cum sa ma doara lipsa lui daca el nu exista, dacă el nu a existat niciodata. Am fost furioasa si pe Dumnezeii altor oameni, ei traiau și erau fiecare cu omul lui, cred ca își beau cafeaua dimineața impreuna și cred ca își povesteau multe.
Treceam des pe langa ei și ii surprindeam zâmbind, aveau un zambet impacat și ma infuriam teribil. Aruncam cu tot ce nimeream in ei, in ei si in Dumnezeii lor dadeam tare, uram sa nu am si eu Dumnezeul meu.
„O sa fie bine! Trebuie sa fie bine!” mi-a spus ea. Avea voce calda, avea ochii larg deschiși cand ma privea și avea o liniște interioara cum nu mai vazusem.
Uitasem de mult de Dumnezeul meu din cărți cand a inceput sa se arate in viata mea Dumnezeul meu de astăzi. Dumnezeul meu de astăzi are ochii verzi, sau căprui, albaștri, negri, e femeie, e bărbat si e copil.

Dumnezeul meu de astazi mananca șnițele cu cartofi prăjiți, bea vin si asculta muzica mișto.
Dumnezeul meu de astăzi vede binele din oameni și ajuta acolo unde poate, si niciodata, dar niciodata! nu va face rau cu intenție.
Dumnezeul meu ma întreabă cum îmi este și isi face timp sa ma asculte.
Dumnezeul meu imparte cârnați cu mine și îmi spune cum sa ii pregatesc.
Dumnezeul meu are bisturiu in mana și are fotolii pe care ma pot odihni.
Dumnezeul meu iarta și imi da o șansă noua, Dumnezeul meu este fiecare om care a iertat cand i-am greșit.
Dumnezeul meu este omul de lângă mine, este omul care nu ma vede altfel decat perfect de imperfecta.
Dumnezeul meu sunt oamenii cu care interacționez, indiferent de forma de interacțiune.
Dumnezeul meu nu murise, el doar se transformase…

Tocana de ceapa ❤️

Prima mea iubire a murit acum 5 ani, a fost si este dragostea vieții mele, dragoste despre care vorbesc oricui are cinci minute sa ma asculte. Este dragostea pe care nimeni nu o poate inlocui vreodată…

In brațele acestei iubiri am ajuns direct din matenitate, am fost dusa in casa ei si lasata acolo pentru mulți ani. Știți locul ala in care te duci de fiecare data cand lumea ta se prăbușește? Locul ala care te face sa te simți in siguranță indiferent de ceea ce ti se întâmplă? Ei, fix asa era cu ea! Doar simpla ei prezența ma facea sa cred ca nimic, niciunde, nicicând, nu o sa imi faca rau cu intenție.

Avea niște ochi ciudați, vedea doar bunatatea din oameni și cred ca mulți vedeau doar bunatate in ea. Era o femeie simpla, fără școală, dar o femeie care muncea mult pentru copiii ei. Spăla scari de bloc, ingrijea case de afaceriști straini, calca si gătea pentru oameni „avuți”, iesea in fiecare dimineață din casa la 6am fix până cand a implinit 75 de ani. Atunci a încetinit-o o ruptura de bazin, dar nu a oprit-o.

Era o femeie slaba, deloc cocheta, dar era curata, știu ca se spăla des și catre final cand am rugat sa vina sa fie ajutata a spus cu lacrimi sa nu ii iau si ultima fărâmă de respect. Faptul ca nu mai putea sa gătească, sa faca piața, sa se plimbe, pentru ea insemna ca i luasei demnitatea.
Perioada in care nu a mai putut munci a coincis cu perioada in care maica-mea zacea cu lunile internata la Obregia, era perioada in care eu eram doar o adolescenta, in care frati-miu era un copil. Multe guri de hranit, multe facturi de platit și doar o pensie de urmaș. Traiam din mila altora, din pomeni, din bani pe care ii imprumuta de ici si colo, din mancare luata „pe caiet”, din ce munci putea sa mai faca pe unde nimerea.

Avea o voce calda și imi amintesc ca o vizita lumea, ceea ce imi întărește convingerea ca era o femeie placuta de ceilalți pentru bunatatea ei. Tanti Geta si nea Costel erau preferații ei, abia ii aștepta la cafea duminica dupa ce terminau cumparaturile in piata Moghioros. O placea mult si pe Nina care era cam rea de gura, dar care avea „un suflet de aur”. Il placea si pe Iliescu, ii ținea poza in vitrina, in spatele lui era ascunsa o poza cu mine, dar poza lui era mai importanta. „Ne-a marit pensiile”, auzeam des explicația aia și nu intelegeam multe p-atunci. Atat a putut ea și p-altii sa o invete de bine nu avusese.

Facea des tocana de ceapa cu mămăligă, era saracie multa și trageam de mancarea aia cu painea făcută in casa. Și facea dintr-un pui trei feluri de mancare. Făcea ciorba, făcea la cuptor cu cartofi si facea si la ceaun cu usturoi. Hrănea patru oameni, nu am înțeles niciodata cum reușea, dar ne ridicam ghiftuiti. Și nicidata nu își punea ei prima in farfurie, gasea diferite motive si aștepta sa vada daca mai vrem inca o porție și abia apoi își punea si ei.

Nu stiu ce a fost intre ea și taică-miu, de ce niciodată nu s-au plăcut, nu voi afla oricum niciodată, dar as fi vrut sa știu.

Iar ea, prima mea dragoste, ea a ales sa plece cand Alex a aparut. Ultima discutie telefonica a fost de ramas bun și imi răsună des in urechi cuvintele ei „Acum e cercul complet, acum ai si tu pe cineva al tau si eu pot sa ma duc”. Si dusă a fost a 2a zi.
N-am ajuns niciodată la mormântul ei și probabil nu voi ajunge pentru ca ea inca este in apartamentul in care a trait o viață si in care a murit. Dorința mea mare este sa gasesc un om de incredere pe care sa il platesc sa ii curețe mormântul de buruieni și sa ii puna din cand in cand o floarea si o lumanare aprinsa.

Apartamentul ala in care am crescut cu ea l-am cumparat și de fiecare data cand calc pragul simt cum ea ma îmbrățișează și imi spune ca totul o sa fie bine.

Lucia mea cea buna, astazi o sa fac o tocana de ceapa pentru tine. ❤️

La mulți ani, copil de Cristina! ❤️



De ea m-am îndrăgostit in timp, mult timp mi-a luat sa înțeleg cum se iubește, încă lucrez la treaba asta.

Când am aflat ca sunt insarcinata mi se oprise lumea în loc, totul inghetase. Nimic nu mai facea sens, totul devenise greu de înțeles si acceptat, am urat perioada sarcinii, nașterea a fost mult înainte de termen, cu probleme, cu verdict clar: nicio alta sarcina!

Mi s-a spus ca nu pot avea copii, eram setata pe un drum in viață fara ei, iar pe drumul asta era de acord sa mearga și blondu’.

N-am vrut sa am copil, iar confirmarea ginecologului ca nu pot avea copii a fost o binecuvântare.
M-a speriat mereu faptul ca as putea sa fiu exact precum propriul părinte care m-a traumatizat pe mine. Mi-era teama ca am sa ma comport identic, ca o sa vorbesc la fel, ca o sa rabufnesc, tip, bat, trantesc, urlu, ameninț cu sinuciderea, abandonez.
Mi-era teama ca nu o sa știu sa iubesc și asa a fost.

Sunt femei care automat stiu sa își iubeasca copilul, iubesc copilul înainte ca acesta sa vina pe lume, iubesc ideea de a avea un copil. Nu a fost cazul meu, noi suntem in continuu proces de indragostire.

Mi-a fost o rușine incredibila, am suferit in tacere și nu am spus nimănui ca mi-e teama ca nu o iubesc. Nici nu stiu ce inseamna sa iubești un copil, nu înțeleg exact sentimentul descris de alte mame. Nu m-a schimbat venirea ei pe lume, nu a activat in mine automat dragostea materna, nu am plâns de fericire, eram doar furioasa ca nu sunt „topita” așa cum mi s-a spus ca voi fi. Atata presiune pe mine sa simt instinctul ala matern, m-au terminat psihic așteptările celorlalți.
Blondu’ era singurul care ma calma: Suntem doi, facem totul in felul nostru, o să ne descurcam.

Cum sa o iubesc? Pe mine nu m-au iubit ai mei, nu m-au invatat ce este iubirea și nici nu mi-au arătat.

Cum sa o protejez? Pe mine nu m-a protejat nimeni, nu m-a invatat nimeni, nu mi-a aratat nimeni.

Cum sa fiu o mama buna cand eu nu stiam decat in teorie aproximativ cum ar trebui sa fie o mama bună?

Timpul trecea și nu știu daca incepeam sa o iubesc, dar stiu ca as fi murit de durere dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Atunci am înțeles ca dragostea mea fata de ea nu este cea povestita de alții, ci una altfel.
Sunt extrem de sensibila când cineva face comentarii nepotrivite despre ea. Sunt in permanentă ancorata la ce au facut ai mei ca un reminder pentru ce nu e ok sa fac eu. Mi-a luat multă vreme sa inteleg ca daca vreau sa o iubesc pe ea trebuie sa ma iubesc pe mine, iar asta nu se poate intampla decat in procesul de terapie pe care il fac.

Sa-mi trăiești sănătoasă, Alex!

Sa imi dai voie sa învăț in continuare sa te iubesc și sa imi dai voie sa fiu langa tine cand îți va fi greu. Pentru orice altceva gasim soluții, ai cel mai mișto tata de Alex și impreuna putem orice cand e vorba de tine!

Piersinari

  • Piersinari, tac-tu era din Piersinari! Acu’ lasă-mă dracului in pace!

Se încheiau repede discuțiile despre el, la inceput le incheia maica-mea, cred ca era inca foarte dureroasa rana ce i-o provocare el, apoi nu am mai vrut eu sa stiu niciodata nimic despre el.

Costica era un barbat placut de majoritatea, mi-l amintesc ca fiind sufletul petrecerilor, era cel care aducea oamenii impreuna, care facilita atat locații cat și mancarea si băutura, era cel care la final platea nota de plata. Aici ii seman…

Il mai tin minte ca fiind respectat de oameni, asa mi-l amintesc. Imi aduc aminte ca era cautat pentru sfaturi, decizii importante, idei de afaceri, era mereu bagat într-o colaborare cu X sau Y, chestie care dupa revoluție i-a adus mulți oameni in jur.

Costica era un bișnițar citit, facuse o facultate, lucrase ca inginer in nu știu ce intreprindere de prin București, era copilul din flori al unei țigănci din Piersinari. Cand ramasese însărcinată cu el, Tanta a fost gonita din sat ca sa nu faca țiganii de ras. Știu ca se mutase in București și ca a muncit ca zidar toata viața ei. Fuma mult, le suda pe țigări, bea mult și tusea neplacut de mult. Incredibil cum imi pot aminti imaginea asta a ei, deși aveam doar 3-4 ani cand am vazut-o ultima data.
Arata foarte obosita, trista, avea un ten foarte brazdat de riduri si parea foarte batrana, deși nu avea mai mult de 55 de ani cand a rapus-o cancerul pulmonar. Nu a placut-o niciodată pe maica-mea, era din familie de romani, bașca tatal maica-mii lucra in armata.

Am ieșit extrem de rar din București, n-aveam unde sa ma duc. In adolescenta ma duceam in Jilava la prietena mea Irina, aveau ai ei o căsuța atat de primitoare, simpla, curata. O gradina bogata din care imi umplea mereu sarsanaua cu bunătăți si il aveau pe Giuspica, un dulau care m-a mușcat când am dat sa ma joc cu el, eu credeam ca zâmbește.
Altfel am trait cu cheia de gat printre betoanele din Drumul Taberei și Progresului/Eroii Revoluției – cam p-acolo.
Singura ieșire din București cu destinație la familia lui a fost un decembrie geros, ma dusese la Niculina, o matusa de-a lui. Nu stiu de ce ma lasase acolo, n-aveam idee cine e baba aia și ma lasase de Crăciun, asta mi s-a părut aiurea rau. Niculina era o femeie modesta, avea o casa mica de-un verde ou de rata, casa era la colțul străzii, fix 7 case mai sus de-a lu’ Dolanescu. Se mândrea cu ei, mama mama! Nu am înțeles ce imi bâlbâia de ei mereu, n-aveam idee cine sunt respectivii.
Niculina dormea intr-un pat in bucatarie langa soba, era foarte frig in iarna aia și m-a forțat sa merg cu alți copii prin sat la colindat. Era in spatele meu și spunea tuturor „E a lu’ Costica” și lumea imi punea mai mult in sarsana. După cum ii descria Niculina, părea ca eram neam cu toți, sau Costica era – mătuși, unchi, veri, naiba știe.
Intr-o zi o sa ajung in Piersinari și o sa întreb de-ai lu’ Dumitrache, vreau tare mult sa știu din ce familie se trage taica-miu, de unde ma trag eu, cui aparțin.
Niciodata nu am avut sentimentul ca aparțin unei familii, unui grup de oameni, il am acum cand simt ca grupul meu e Engstrøm, dar trebuie sa fie ceva și din Dumitrache din Piersinari.

Perfecțiunea virtuala

Atenție urmeaza stația Limbaj vulgar de Dr Taberei! (aici dati voi scroll mai departe sau nu, vedeti voi ce si cum).


Imi fac cafeaua și deschid FB chioara de somn. Gasesc câteva mesaje, unul dau sa il recitesc și din greșeală apăs pe Call. Tresar, cafeaua se varsa și in gand imi scapa un FMM de tampita, acum o sa te bata nevasta-sa! Sa-l bata pe el, ca el a scris! Pfiu, am scăpat…


Citesc următorul, la asta ma trezisem deja, asta era d-ala de te lasa uscata, nu trezește nimic in tine. Poate un zambet de om constipat, ceva gen Meh, okei… „Esti femeia perfecta!”. Moaaa, coa’, pai mi-ai atras atenția, gata! I’m all yours!

Nu exista femeie pe FB sa nu fi primit un Esti femeia perfecta!
Coa’, nu iti raspund in privat pentru ca stiu ca ma citești și lovesc cu o postare mai mulți doritori de placeri pseudo carnale virtuale.
Luați un prosop, vine dușul rece.

Bai, sunt orice, dar nu femeia perfecta! Ar trebui sa ma doara treaba asta, dar vad ca ma trezesc râzând când scriu. Acum un an, chiar doi, eram ferm convinsa ca astia de la rugby vorbesc doar despre mine cand fac gramada. Jur! Între timp am învățat sa accept ca perfectiunea nu există și atata vreme cat eu zambesc, indiferent care este motivul, sunt perfecta pentru mine.


Daca voi, aici ma refer la bărbați, credeti o secunda ca in realitate eu la 7am arăt ca in pozele de pe FB postate la 7pm, sunteti niște prosti cu P mare care va meritați titlul de tristii pulii! Nu, beibi, astea sunt poze făcute fix dupa ce aplic makeup, facute fix sub sursa de lumina, când coafura rezista, sunt alese cu grija și trecute si prin filtru Claritate.

S-ar putea, foarte probabil, sa nici nu ma recunoști in realitate daca te iei după pozele mele de pe FB, una-i una, alta-i alta!
Femeia „ta” perfecta are corpul brăzdat de cicatrici, realizezi câte sunt in urma celor 19 operații pe care le-am avut toată viața? Unele sunt finuțe, discrete, altele chiar par interesante, unele au rămas precum un fermoar.

Pe langa cicatrici am celulita, nu cea mai grava forma, dar de pe mine nu sare moneda daca o arunci, sta acolo unde pica pe corp si se odihnește. La un corp tonifiat bine îți sare inapoi moneda, cu mine pierzi bani, ciuciu înapoi. Sprancene/ochii tatuați și aplicat si makeup, pai cauta si tu una asa cu frumusețe naturala, aici n-a dat Domnu’, aici sa trăiască brandurile de makeup.

Si sa spuneți merci ca stau si va feresc de fata de zombie cu care ma trezesc, as fi putut sa va arat cearcane, pungi sub ochi, ochi umflați, dar de ce sa va arat ce vedeti zilnic și acasa? Zau asa! Cu placere! In schimb am pielea fina ca de bebeluș, catifelata de nici nu crezi ca e posibil.

Are și Alopecia asta un avantaj, n-am fir de par pe picioare. Aaaaa, ca la anu’ s-ar putea sa ma vezi doar cu peruci, pula mea… Asta e, nu am ales eu asa, ca doar nu sunt proasta. Și nu, nu exista tratament si nu, nu ma mai supăra asa tare ideea. Cred ca am inceput sa fac pace cu mine si la capitolul asta, dacă lumea începe sa ma evite pentru ca o boala autoimuna ma obliga sa port peruci, so be it! N-as regreta decat ca nu mi-am dat seama din start cu ce oameni aleg sa imi petrec timpul, atat.
Perfecta asta injura ca la ușa cortului. Sa-mi fut una, sunt o lady pana in secunda in care dai cel mai mic semn ca esti ok cu limbajul meu.

Cu cat ma auzi injurand mai mult, cu atât imi esti mai prieten, daca nu m-ai auzit scăpând un Pula mea, nope, nu suntem prieteni. Sorry!
Bai, si cand rad, pai daca încep eu sa rad se termina jmecheria, se uita lumea la noi ca la circ. Bine, dacă mai sunt imbracata si cu fusta mea de etnie si încep sa ma vorbesc printe dinti cu fetele de etnie din Oslo si ne facem complimente pentru cum suntem imbracate, ai pus-o! Aaaa, si traiesc, trăiesc cu intensitate pana la sufocare cam totul.

Eu trăiesc oamenii, relatiile, visele, dorințele, le traiesc cu atâta pasiune ca as putea speria un om normal la cap. Lângă mine nu stau oameni normali la cap, sunt prea mult din fiecare.
Mno, atat de perfecta sunt ca narcisismul meu a dat p-afara iar la 6am. Plm, sunt treaza de la 4, cat sa mai aștept?!


So, rezumat: labareala privata aleg EU cu cine fac, nu te simți ofensat daca nu răspund deloc. Vorba aia, it’s not you, it’s me… No, it’s you, definitely it’s you!


Tot ce am scris mai sus e un pamflet, in realitate sunt o doamna la fel de frumoasa si carismatica si cu niște principii foarte sănătoase de viață. Dar important, cel mai important, este sa se retina ca sunt la fel de frumoasa ca in poze, restul e cancan.


Ma duc sa mai fac o cafea, hai cu bună dimineața!

Iubesc iarna! NOT!

„Wow, ce frumos e la tine! Asa peisaje, așa zăpadă, cat te invidiez, vreau si eu!”

Ba nu vrei, chill! Nu vrei, iti zic eu ca nu vrei! Bine, fie, vrei pentru maxim 2 ore într-o zi cu max – 8 grade si soare, dar zi de zi o iarna de-a mea nu vrei. De ce ai vrea? Zau! Am chiloti de lana pana la genunchi si maiou de lana, peste ele pun itari si bluza tot de lana, apoi trag pantalonii de iarna (aia de ski), un pulover tot de lana, o pufoaica groasă si lunga pana la genunchi, ghete termorezistente pana la – 30de grade, caciula de blana, gatlej (un tub de lana pus la baza gatului) si mănușile de ski. Peste ghete pun protecția anti gheata, fix cum au roțile de mașină. Zi de zi, săptămâna de saptamana, luna de luna timp de… Dumnezeu cu mila!

Și asta nu e echipament pentru vreun foto shooting, asta e tinuta de munca, de mers la magazin, de plimbat copilul. Day in and day out. Cine are altfel de ținută in No este fizic inactiv afara, altfel nu merge. Apoi trebuie sa dai zilnic la lopata, scarile, intrare in curte, in jurul tomberoanelor, dimineata și seara. Apoi faci focul cand ajungi acasa și aștepti sa se încălzească, chestie care se întâmplă cand trebuie sa mergi la somn. Sex nu facem iarna, prea multe haine, picioare reci, frig in pat, pe langa, nu ne mai arde. Ne mulțumim cu chipsuri cu fulgi de chilli care ne incalzesc sufletul, atat.
Și e întuneric, intunetic rau, neica! Se crapa de zi la 9-10am si la 15:30 e beznă in zona mea, mai la nord nici nu se lumineaza 6 luni pe an. Te face cu caputul întunericul, jur!
Da’ lasa ca vine ea varsta de pensionare ( 70 de ani e trecut in contractul meu de munca, aidplm…) și ma mut in țările calde la bătrânețe și voi recupera tot sexul pierdut. Il declar nul.

Rehab 2020

2020 un rehab mondial

Mi s-a parut ca 2020 a fost facut special pentru mine.

Cine desenează anii ăștia s-a uitat la mine atent și a decis că este momentul sa ma opresc putin din drumul meu nebun și sa respir.

Doar ca tanti sau nenea care au avut sarcina asta de a ma face sa ma odihnesc putin au gandit-o la maxim, au facut ca toata lumea sa se unească și sa imi fie alături intr-o călătorie cum cred ca nu reușeam sa termin daca nu aveam ajutorul întregii lumi.


M-am drogat la maxim cu tot ce era legal, nicotina, alcool, somnifere, oameni, povesti, contacte, atenție, socializare. Asa ca au închis baruri, au oprit călătoriile, au interzis petrecerile, ne-au interzis imbratisari, pupături, futaturi.
Sunt genul care cu ușurință se așează la masa unor străini și începe sa vorbească autoinvitandu-se la conversație, am făcut-o de mii de ori, asta este drogul meu preferat.

Mi se pare fantastic sa cunosc lume noua, sa povestesc, sa vad daca am ceva in comun cu alții.
Ieseam des singura și niciodată nu ramaneam singura. Mulți se vaita de raceala scandinavilor, nu pot înțelege, mi-e imposibil. N-am trait-o, nu m-am lovit de ea. Nu stiu daca este noroc sau pur si simplu am stiut cum sa scot ce e mai mișto din ei.


Cel mai greu pas din rehabul 2020 a fost cel al socializării directe. Nu alcoolul, nu tutunul, nu dansul pe mese și flirturile obraznice, ci socializarea directa cu oameni cunoscuti sau nu. Poveștile despre totul și nimic, intelegerea faptului ca fiecare chip ascunde o poveste unica. Asta mi se pare terapeutic, nu te mai simți ca un ciudat cand vezi ca lumea e plina doar de ciudați ca tine.


Acum e liniștește, atatea cai de comunicare și totuși e liniște. Mi-e dor de – Cum esti? -ul față in fața, asta prin sms parca nu il simt și vad cum raspund sec și robotic.


Parca și văd toți iubitii mei bărboși de 195 cum stau singuri și triști și se întreabă: Aoleu, ce-o mai face Cristina? Tot frumoasa și funny e? Ai, ai, ce dor imi e de ea, ptiu! Bat-o norocul de mândra! (au accent ardelenesc in fanteziile mele, nu va băgați!)

Hai cu vaccinu’!

Povestea Crăciunului norvegian



Nu demult am fost întrebată daca vreau sa am o intervenție pe un post de televiziune romanesc in care sa vorbesc despre cum sarbatoresc eu Crăciunul departe de casă.


M-a onorat propunerea, dar am refuzat politicos și cred ca am ales bine.


Acum ceva vreme ma întreba o cunoștință cum serbam noi Crăciunul și i-am spus scurt ca totul este foarte simplu: pe 24 ne strângem la cina, avem un singur fel de mancare traditional norvegian (burta de porc si cartofi fierți), la desert o crema dulce de orez cu frișcă și atat. Restul inseamna relaxare, liniste, un joc de rummy, cadouri, pijamale pufoase, cani cu cacao, biscuiti de casa, cărți, aceleași filme an de an.


„Moamaaa, ce plictisitor! Pai la noi e viață, frate! E mancare bună, e chef, e cu muzica tare, nu ca la plictisiții aia de viață.”
Aveam in cap fraza asta cand am refuzat sa vorbesc despre Crăciunul meu, imi tipa in urechi rasul batjocoritor față de ce ne aduce noua bucurie și implinire.

Deraderea și lipsa de respect față de traditia unui alt popor care alege sa nu se imbuibe cu N-spe feluri de mâncare pana ajunge la spital sau pe colebil/triferment/bilicol. Toți am avut la masa pe cineva cu Colebilul la purtator, sa fim serioși!


Nu ne stresam deloc de Crăciun, nu alergam inutil, nu petrecem ore întregi in bucatarie, stam împreună la povești sau pur și simplu in liniște. Facem bilanțul anului, intoarcem lumea cu josul in sus si analizam orice tema fierbinte, vorbim mult și tragem de o sticla cu vin. N-am vazut om beat de Crăciun, i-am vazut in cap de multe ori, dar nu de Crăciun. Crăciunul este cu familia, doar cu familia, pentru prieteni exista alte zile.


La mine 24 decembrie este dimineața in care soacră-mea pune pe masa tacâmurile de argint, scoate farfuriile alea de sărbătoare, casa miroase a bacon și oua jumari, chifle de casa stau cuminți la cuptor. Ne așteaptă in liniște sa ne trezim și pune pe masă un mic dejun simplu, dar gustos. Tronează gemurile făcute de ea, apoi povestim an de an despre cum făceau si ei toba și cat erau si ei de saraci inainte sa dea No de petrol.

Terminam micul dejun cu o cana de cafea in mana și ne facem planuri. Mergem toti la plimbare prin pădurea din jurul fermei, trecem pe la cimitir și aprindem o lumânare pentru morti, ca apoi sa revenim la căldură. Pranzul inseamna cafea/cacao și biscuiți de casa, n-am vazut niciodata altceva, ca apoi sa fie cina servita la ora 17. La ora aia suntem deja dichisiti și casa miroase atat de bine a burta de porc crocanta, ne asezam la masa și soacră-mea începe ritualul ei cu servitul.

Alex prima, apoi eu, apoi băieții ei, soțul ei, ultima ea. Niciodată altfel, niciodată! Se aud cum se ciocnesc paharele cu tuica norvegiana și se lasa liniștea. Se uita atent la noi și așteaptă verdictul: Da, șoriciul e crocant, foarte bun! O vezi cum respira ușurată de parca viața ei depinde de aspectul asta, confirmarea suprema vine de la socra-miu „Mai buna decat anul trecut!”, deși eu in 10 ani cu ei nu vad nicio diferența. Cred ca asa ii spune el Te iubesc.

La finalul cinei ne strângem in cealaltă sufragerie și ne cuibarim fiecare confortabil in fotolii sau pe canapea, urmeaza momentul preferat al Alexandrei, impartitul cadourilor. Alex imparte unul cate unul și noi asteptam sa vedem ce este in fiecare cadou, abia apoi trecem la următorul. La final ne dam o imbratisare, ne mulțumim pentru cadouri și ne vedem de jocul de rummy.


„Cum serbez departe de casa?”, am raspuns ca sunt acasa, de 15 ani sunt acasa și probabil pentru treaba asta am parut o îngâmfata care isi reneagă originile.


Va doresc un Craciun asa cum vi-l doriți, ca e in liniște sau ca e gălăgios, ca e cu o pizza sau cu masa încărcată, să va aduca bucurie! ❤️

Minciuna sau adevăr?

Nu pot sa fiu sincera într-o lume care uraste sinceritatea.

Lumea vrea sa fie mintita, vrea sa i se spună doar ce place urechilor, vrea sa audă doar ca e bine, ca totul se rezolva, ca treaba se face bine.

Sinceritatea a devenit inamicul meu numărul unu, cercul de oameni din jurul meu se strange din ce in ce mai des. Cu cat devine mai sufocant pentru altii, cu atat devine o oaza de aer proaspat pentru mine.
Am avut nevoie de o pandemie si de un dans cu moartea ca sa pot înțelege ca rolul meu nu este acela de a proteja pe alții in defavoarea propriei persoane.
Prietenii false, zambete forțate, amicitii lungite de dragul „artei”, pupincureli cu X rezultat, acceptarea continua a unor compromisuri al căror plus este mai neînsemnat decat ce reprezinta pierderea cu care vin.
Uitam des de noi pe drumul de fericire al altora. Uitam de propriile principii, de propriile idei, de ceea ce dorim si vrem de la noi, alții sau viața.
Dorim uneori atat de mult sa fim plăcuți incat ne îngropam principiile si acceptam cacaturile aduse de alții la masa existentei.
Amicii te parasesc in secunda in care le spui ca nu împărtășești aceeași opinie cu ei, prietenii uita sa te salute, colegii te numesc dictatorial, iar tu te iubești din ce in ce mai mult pentru curajul de a nu mai accepta nimic mai putin decat ceea ce meriți.
Adevarul este oribil, nimeni nu si-l dorește, este o bruta pe care de cele mai multe ori o acceptam greu.
Adevarul si sinceritatea mea pot sa fie foarte diferite de adevarul si sinceritatea ta, dar prefer sa dansam un tango stângaci si nu sa o ardem in dansul punguinului.

Adevarul zilei: Minciuna place. Pupincurismul rullz. Adevarul raneste.

Întrebarea interesanta este de ce raneste adevărul? De ce nu îl suportam?
Aud des: Spune-mi adevarul!, iar cand il spun se lasa cu reactii de uimire.
Toti cer sa nu fie mințiți, putini stiu sa faca fata adevarului și inteleg ce este dincolo de înțelegerea si acceptarea lui.

Ei, parca nu mai suntem atat de mișto precum ne credeam cand cerem si chiar ni se spune adevarul, nu?

Un tatuaj numit iubire

Zilnic te-aș iubi și zilnic as face sa te doară. Zilnic te-aș iubi și niciodată nu ți-aș spune-o.

Iubirea mea o simti, iubirea mea o vezi, iubirea mea nu se striga, iubirea mea nu se spune. Iubirea mea o simți ca pe o durere care te tulbura, care te irita, iubirea mea te lasă fără puterea de a alege, iubirea mea o iei fix asa cum îți este servita.


Zilnic te-aș iubi și zilnic ți-aș injecta o doza de dragoste ca unui narcoman abstinent, apoi as privi cum lumea ta devine vis, cum totul devine liniște în prezenta mea și cum nimic nu te mai agita.


Zilnic te-aș iubi și in fiecare noapte te-aș uita, ca apoi sa am puterea de a te iubi de la 0, astfel nu mi-aș termina niciodată doza de iubire care ți se cuvine.
Zilnic te-aș iubi și zilnic as fugi, te-aș lasă gol în fata mea, ti-aș admira sufletul pus pe tava și as trage insetata din țigară in timp ce tu îmi ceri sa te las sa ma iubești.


Zilnic te-aș iubi și zilnic mi s-ar face frica, zilnic ți-aș arata încă un centimetru de piele goala, piele pe care apoi o voi acoperi cu un tuș ca să ma asigur ca nu știi cine sunt când dozele de iubire s-au consumat.
Zilnic te-aș iubi și zilnic as face sa te doară, iar când nu o sa te mai doară, ai sa înțelegi ca nu te mai iubesc.


Zilnic te-aș iubi și zilnic as face sa ma doară, iar când scaunul meu din dreapta ta va deveni doar un simplu scaun, atunci am sa înțeleg ca nu ma mai iubești.