Ai avut noroc

„Tot tampita ai rămas!”
„Esti la fel de cretina ca-ntotdeauna!”
„Bah, tu nu te-ai schimbat!”

Astea sunt reacțiile oamenilor care ma știu din copilărie cand ma reîntâlnesc dupa 20+ ani si stau de vorba cu mine sau pur și simplu ma citesc pe aici sau pe blog.

Mi se face instantaneu mila de ei, de incapacitatea lor de a vedea dincolo de imaginea unui adolescent umilit, infometat, infrigurat, batjocorit, neiubit și nerespectat. Oamenii din trecut greu vor reusi sa se adapteze la omul care esti acum, te vor percepe in continuare ca fiind sărăcia aia din cartier de care stia toata lumea și care a avut „noroc” in viata.

„Ai avut noroc!” – imi sangereaza urechile cand aud asta. Lumea imi anuleaza toata munca, toate eforturile, sacrificiile, chinurile, tupeul, lupta, viata. Viața mi-o anuleaza când cineva imi spune „Ai reusit pentru ca ai avut noroc!”

Nu norocul a facut sa fiu un om respectat in randul colegilor, și nici norocul nu a facut sa ajung din a dormi de mila pe unde apuc la a avea 3 locuințe, asa cum nici faptul ca nu am innebunit cand majoritatea ar fi facut-o nu este un noroc.

Am muncit de mi-a venit rău, am muncit cu mine sa ma schimb asa cum nu as fi crezut vreodata ca voi putea. Am ales sa ignor tot startul mizerabil la care am fost expusa și sa depășesc condiția de saracie a cartierului. Și atat de tare mi-am dorit treaba asta incat am stiut ce trebuie sa fac, cu cine sa vorbesc, ce, in ce fel, am avut un plan și m-am tinut de el. Am vrut sa imi depășesc condiția, ba chiar am vrut sa demonstrez oricui n-ar fi putut sa creada asta.

„Ai ramas la fel!”… Ba deloc, amice, ba deloc!

Acum nu imi mai este foame, nici frig, acum nu cersesc și stau imbracata de căpătat, acum nu imi este frica sa fiu aruncata in strada și de foarte multa vreme am incetat sa am coșmaruri. Acum nu mai permit nimănui sa ma abuzeze in niciun fel, acum se uita lumea in sus ca sa ma priveasca, nu jos.

Vedeți voi, ne e greu sa vedem evoluția pozitiva a oamenilor si sa le dam credit pentru asta, le spunem „Ai avut noroc!”. De ce? De ce le desconsideram puterile de supravietuire, de reinventare, de evoluare?

La fel de valabila treaba si cu cei cărora le-ai greșit și cărora nu doar le-ai cerut scuze, dar ai facut tot sa demonstrezi ca regreți greșeala și ca a fost o greșeală. Te schimbi in urma acelui episod, devii un om mai bun, nu doar ca vezi unde ai greșit, nu doar ca înțelegi, și totuși nu e suficient pentru mulți. Te vor vedea la fel, vei fi mereu același om care a greșit.

Nu le mai anulați eforturile altora daca sunteți incapabili de a înțelege evoluția lor.

„Ai avut noroc!” este o jignire pentru un om care a muncit mult pentru rezultatele pe care voi i le atribuiți norocului.

Sfantul meu Nicolae

Povestea lui Nicu, e lunga, merge cu scroll mai departe dacă sunteți pe repede înainte…

A fost cândva o copila săraca lipita pământului, trăia de pe o zi pe alta dintr-un salariu de kkt, lucra ca vânzătoare într-un magazin cu încălțăminte. Ea și Al Bundy, doar ca ea era tiganca și umfla preturile ca să își scoată parleala salariului de rahat pe care i-l dădea Marian, bossu. Mu*e, bah, Mariane, btw!

Ashea… Copila asta se ducea la liceu dimineața, dar la ora 13 trebuia sa fie la job, zilnic. Mu*e, bah, Mariane! Un liber la 3 săptămâni, coae? Aveam 15 ani, m-ai exploatat, dar ți-am tras-o și eu pe partea mea, tengura de moldovean pedofil calic, faceam profitul fifty fifty fara sa iti dai vreodata seama…
Mno, la liceu, heroina povestii noastre era cea mai săraca, nici haine nu avea, mai dormea și pe străzi, avea grija de copiii directoarei ca să mai facă un ban, chestii d-astea normale pentru mulți dintre noi.
Apoi a apărut printul, Nicu, un țigan schilod, urat precum noaptea și prost precum întunericul etern, dar inimos cum rar mi-a fost dat sa vad. Copil de general securist, avea șofer privat pana în ziua în care a împlinit 18 ani, apoi a primit cadou un ditamai tancu de jeep, schimba mașinile cum schimb eu acum chiloții.
Ma, cum sa va zic eu vouă, destinul ni-i scoate în viata fix pe aia de care avem nevoie, ori ca să ne ajute, ori ca să ne învețe o lecție.
Nicu asta era trimis de cineva de acolo sus sa ma ajute și nu a fost zi lăsată de la Dumnezeu când nu a fost lângă mine la greu, iar mie îmi era mereu greu.
Din prima clipa m-a luat sub aripa lui, era șoferul meu în fiecare dimineață, parca în fata scării și aștepta acolo pana ieșeam din bloc. Îl amenințam că nu vin la cursuri, munceam pana la ora 23, la 24 dădeam șpagă la Obregia sa ma lase 10 min s-o vad pe mama printre gratii, ajungeam dracu știe cum acasă și la ce ora, faceam lecții, spălăm, incropeam o zeama lunga din ce dracului găseam, numai de școală nu îmi ardea mie a 2a zi.
Dar Nicu asta e genul de prost care înțelege cu cine trebuie sa se alieze ca să ii fie bine. „Io te duc/aduc unde ai nevoie, tu îmi faci lecțiile și le faci bine ca să nu îmi taie taica-miu sponsorizarea”. Mno, păi am zis ok, economiseam banii pe care ii dădeam pe autobuz și însemna că aveam de țigări.
Și cum știa Nicu ca stăteam cam 8 oameni în 3 camere (va povestesc altădată) și ca nu puteam face lecții în liniște, a închiriat o garsoniera și o făcuse locul meu de liniște. Acolo puteam sa scriu, sa citesc, acolo îl învățăm engleza, îl ajutam sa facă chestionare pt școala de șoferi, acolo mâncăm și dormeam liniștită uneori, acolo cred ca își ducea gagicile, dracu știe ce făcea el acolo, era mereu pe capul meu, cică învața…
Când toată lumea fugea de săraca aia, asta cu bani fugea către săraca aia, nu exista Crăciun sa nu vina cu sarsanalele pline la bunica-mea, deși asta nu îl plăcea pt că era țigan ( Na-ți-o p-asta!) 🤣, nu exista sa nu ma scoată din toate cacaturile în care involuntar intram, o convinsese pe mă-sa sa ma angajeze sa dau meditații la engleza sorei mai mici, pe tac-su l-a convins sa îmi dea pe mana contabilitatea primara a uneia dintre firmele lor, mă cară după el prin cârciumi selecte și tot felul de ieșiri d-astea unde se ducea cu tac-su și escrocii comuniști. Plm, o cina gratis, nu ziceam nu!
Bah, Nicule, am mari îndoieli ca fără tine în viata mea as fi reușit sa rămân întreaga la cap.
Bah, băiatule, ai fost acolo în cele mai nasoale momente din viata mea, ai fost de o loialitate pe care nu am mai întâlnit-o vreodată, ai fost lumina din tot întunericul de atunci.

Îl revăd cu drag când ajung în România, nu îl sun decât la finalul vizitei, altfel sta pe capul meu 24/7, dar îl revăd mereu, a fost in Oslo in vizita, o sa mai vina probabil… (dacă aduce zacusca).
Nicule, pe cât de prost ești, pe atât de bun la suflet ești!

Scriind astea acum stau și ma întreb dacă nu cumva tu ai fost îndrăgostit de mine în toți anii ăștia… Vezi cât de prost ești? N-ai zis nimic…
Nicule, sa trăiești mult și sa îți fie bine, sa te iubească lumea nu pt banii și contactele pe care le ai și sa ma ierți ca te-am pus sa îl bați pe Richard, eram îndrăgostita de el și consideram ca asa e normal sa ii arat treaba asta.

La mulți ani lu’ Nicu meu și lu’ Nicu vostru, hai cu la mulți ani și către Nicolete❤️

Iartă-mă, dar nu imi pasa…

Mereu am simțit nevoia sa imi cer scuze pentru ca am fost eu. Pentru ca am gandit in felul meu, pentru ca am actionat in felul meu, pentru ca am iubit in felul meu.


Mereu eram pregătită sa imi cer scuze pentru trecutul meu, pentru culoarea tenului, pentru rădăcinile parintilor mei, pentru felul in care vorbeam, pentru greșelile familiei mele.

Mereu am simțit nevoia sa imi cer scuze pentru ca am putut sa trec peste momentele grele, pentru ca am avut puterea sa nu ma las oprita și înfrântă de greutăți, mereu am simțit ca scuzele mele sunt așteptate.

Era vina mea ca rad altfel, ca vorbesc altfel, ca indraznesc sa gândesc altfel, era vina mea ca nu ma rușina vorba X sau lucru Y, era așteptată scuza mea pentru ca nu doream sa fiu dupa tipar.

Mereu eram gata sa imi cer scuze pentru tot, imi inghiteam scuzele și le ascundeam. Am trait cu ele ascunse, dar le simțeam.
Și astazi se așteaptă scuze, le simt cum sunt cerute. Pentru cat am dansat, pentru cat am iubit, pentru cum am vorbit, pentru ca am vrut sa fiu vazuta, auzita, placuta.

De ceva vreme nu mai simt nevoia sa imi cer scuze pentru ca eu sunt fix eu.
Nu mai am cui si de ce sa cer scuze, nici mie față de mine nu imi mai cer scuze.

Traiesc momentul ‘Lumea ma ia cum sunt sau pleaca mai departe, mi-e tot una’…
Am așteptat momentul asta aproape 40 de ani și il gasesc magic. E atât de eliberator…

La cafea cu Dumnezeu

In weekend ies la cafea cu Dumnezeu.

Simt nevoia uneori sa comunic cu Dumnezeu, doar ca eu nu cred in Dumnezeu și mi se pare ca sunt nebuna.
As vorbi cu el asa cum as vorbi cu mine sau cu voi, uneori vorbesc cu el fix cum vorbesc cu voi.
Nici nu stiu daca are timp pentru mine, pentru a ma asculta, nici nu știu de ce ii vorbesc și de cele mai multe ori nici nu stiu ce ii spun.
Nu ma rog, nu ma inchin, nu tin sarbatori si nu merg la biserica. Dar am momente in care încep si vorbesc cu el și realizez ca extrem de rar i-am cerut ceva și la fel de rar am avut obiecții.


Nu stiu de unde nevoia de a-i povesti si lui gandurile mele, de obicei ma prind discutiile la o cafea privind trecatorii. Cred ca par nebuna, pun căștile și ma prefac ca vorbesc cu cineva, oricum nu înțelege nimeni ce vorbesc eu cu el. Faptul ca imi aud vocea in discuția cu el ma liniștește, imi limpezește creierul, ma face sa plec mai ușoară din cafeneaua aia.


Cred ca e o spovedanie, ii povestesc cum mi-a mers săptămâna, ce m-a mulțumit, ce nu, ce ma ingrijoreaza, cum vad rezolvările pentru grijile mele.

Sunt la cafea cu Dumnezeu.

Imi beau cafeaua necrezand in el, dar vorbind cu ideea de el. Ar trebui sa scriu cu litere de tipar despre el? Oare se înfurie si considera o lipsa de respect?
Weekendul trecut am vorbit putin, din nu stiu care motiv ma cuprinsese o stare de agitație, ceva nu era ok, nu puteam sa ma concentrez, nu puteam sa vad lumea, nu eram atenta la detalii și nici pe amicul care venise la un moment dat la cafea nu il puteam urmari. Am plecat înainte sa termin cafeaua si i-am zis lui Dumnezeu ca o lasam pe alta data.

Azi nu ii voi povesti nimic, azi il las pe el sa-mi povestească ce a mai facut.

Inchisoarea Halden

Utopia umanității sau despre sistemul penal norvegian



Dostoyevsky scria: “The degree of civilization in a society can be judged by entering its prisons.”

Am auzit despre închisoarea asta acum 12 ani, era inca in construcție, se discutau niște sume uriașe investite in noua instituție. Știu ca la vremea respectiva am avut câteva reactii vis a vis planul arhitectural, ideii pe care era construita „pedeapsa” asta. Am urmarit de atunci fiecare emisiune despre, fiecare documentar, fiecare interviu cu detinutii, cu angajații, am fost mereu curioasa cum o sa fie pusa in practica ideea norvegiana de privare de libertate.

Scopul sistemului penal norvegian este de a scoate detinutii din el.

Închisoarea Halden este una dintre cele mai mari închisori din Norvegia, are in jur de 250 de deținuți, este inchisoare cu un nivel ridicat de securitate, deținuții sunt dintre cei mai periculoși (criminali, violatori, traficanți de droguri, pedofili), mulți sunt condamnați la pedeapsa maxima existenta in Norvegia – 21 de ani.

Fiecare prizonier are celula lui, cu baie proprie, tv, dvd, frigider. Ușile celulelor sunt deschise dimineața si inchise la ora 21.

Mesele se iau împreună, deținuții isi gătesc singuri, au acces la bucatarii echipate complet, au un magazin de unde își pot cumpăra mancare cu ceea ce se numește salariu de deținut.

Cand au terminat de mancat micul dejun pleaca fiecare la activitatea pe care și-a ales-o. Prin activitate ma refer la cursuri/scoala/educație/meserie. Au acces la cursuri, pot alege sa studieze cursuri universitare cu profesori sau sa învețe meserii. Au studio unde pot face muzica, librărie, sala de film, de sport. Au încăperi dotate unde invata sa devina mecanici auto sau tamplari, au acces permanent la obiecte ascuțite, cutute, ciocane, obiecte care ar putea omora cu ușurință un om.

Au program de lucru 8-16, apoi revin in zonele de care aparțin și își pregătesc cina. Seara o petrec împreună, joaca diferite jocuri de masa, ies in curte la plimbare, se retrag in camera lor daca vor.

Pot primi 2 vizite conjugale pe săptămână, pot parasi inchisoarea 7-8 ore timp in care pot sa se plimbe, ducă la cinema, vizita familia, iesi la cina in oraș. Nimeni nu a evadat.

Inchisoarea asta nu are gratii, are un gard de beton undeva departe de clădirile instituției și atat. Gardul este menit sa le reaminteasca faptul ca nu sunt liberi. Angajații închisorii nu au arme, pistoale, au încăperi din care isi pot procura un scut si un baston in caz de nevoie.

Știu, e greu de crezut ca asta este o pedeapsa, inchisoarea arata ca un hotel. Angajații beau cafea cu prizonierii, stau și mananca cina împreună, joaca baschet impreuna.

In 1998 Ministerul Justiției din Norvegia a reevaluat obiectivele și metodele Serviciului de corecție, punând accentul explicit pe reabilitarea deținuților prin educație, formare profesională și terapie, a prioritat reintegrarea, cu un accent deosebit pe ajutarea deținuților să găsească locuințe și să lucreze cu un venit constant înainte de a fi eliberați.

Nu poți cere înțelegere, empatie, nu poti cere altui om sa fie bun si un model pentru alții daca tu nu ești un model. Va las cateva poze. Sper sa nu ajungem niciodată p-acolo, cred puternic ca privarea de libertate este crunta oricat de draguta pare încarcerea. Lockdownul Covid ne-a aratat unora dintre noi cum este sa nu poti sa te misti liber cum dorești și suntem mulți făcuți cu nervii din pricina asta.

Fiți un model pentru alții, un model bun!

Bariatria și magia slabirii

Eu de vorba cu tine, cel care gândește drumul unei intervenții bariatrice.

Noi știm ce înseamnă operația asta? Vrem sa știm cu adevărat cum arata viata noastră după ce scăpăm de costumul de om gras?

Va citesc des și exact ca și mine, mulți dintre voi credeți ca la pachet cu operația vine fericirea. Pai, la câteva mii de euro plătite, plus alte zeci pe operații estetice, ar cam trebui, nu?
Well, de cele mai multe ori e tocmai invers. Problemele și bubele devin mai vizibile, o relație cu probleme o sa simtă bubele si mai accentuate, scăpa bine cine e dispus sa lucreze și sa salveze dacă e ceva de salvat.

Tu? Tu crezi ca o sa te iubești mai mult pt că ai scăpat de niște kg?
Tu probabil o sa te placi fizic ceva mai mult, dar de iubit nu o sa te iubești pana nu îți dai voie sa lucrezi cu tine și sa descoperi de ce nu te iubești.

Ne reingrasam pentru ca nu mâncăm ordonat sau pentru ca nu ne iubim suficient încât sa credem ca meritam sa fim fericite?
Noi ne schimbam nu doar fizic, ne schimbam psihic f mult în procesul asta.
Mulți dintre noi trăiesc o trauma și plâng kilogramele pierdute, se trezesc întrebându-se Cine sunt eu? Cine sunt eu fără viata de obez? Pe cine mai dau vina pentru neputința mea? Obeza nu mai sunt, mă pot misca, pot munci, pot sa fiu activa în familie, de ce nu sunt fericita?

Am simțit nevoia sa scriu și sa va spun ca e ok sa schimbi în timp cerințele și așteptările pe care le ai de la viata, dacă ce te împlinea ieri azi nu te satisface, nu te blama, nu te pune jos, cauta o noua împlinire, cauta un drum nou, cauta o alta forma a aceleiași bucurii. Sau stai și lucrează cu ce a rămas din ce a fost fericirea ta cândva.
Dă-ți voie sa crești și sa vrei mai mult, da-ți voie sa accepți ca nu ești un om rău pentru ca vrei mai mult și nici pentru ca fericirea ta nu e fericirea celui de lângă tine.
Nu sta pasiv! Dă-ți voie sa greșești ca să poți înțelege de ce e nevoie de iertare și iarta-te când greșești. Tu pe tine sa te ierți, nu aștepta iertarea celuilalt, tu cu tine trebuie sa faci pace.

Ritualul de duminica



Intr-o alta viata si într-o altă duminica dimineața m-aș fi îmbrăcat rapid și as fi luat-o încet printre blocuri către piața Moghioros.

As fi mers pe lângă posta mare sau as fi ales drumul pe langa parc, as fi trecut atent strada și as fi intrat în piața.
Bunica-mea ar fi fost cu mine și am fi mers încet, soldul operat nu ii permitea sa meargă repede. Ar fi injurat fiecare câine vagabond care ar fi latrat-o, apoi la intoarcere l-am fi cautaut sa ii arunce boabe de „zece lei” cumparate pentru „amărâți”. N-am înțeles-o niciodata, cu atata foc ii dadea dracului, dar le cumpăra mereu boabe de zece lei.
Ne-am fi continuat drumul și ne-am fi oprit la fiecare taraba, am fi admirat fiecare produs, l-am fi analizat, i-am fi găsit defecte, am fi schimbat câteva cuvinte cu negustorul, apoi am fi mers mai departe.

N-am fi ratat partea din spatele pietii, acolo se vând tot felul de chestii, de la mușama la fiare vechi, de la rubi rose la haine second hand.
Acolo cautam comori, nu cumparam nicidata, dar cautam mereu ceva.

Clar am fi oprit pe la pescărie, am fi tras bine în piept aerul ala de captura serioasa, mi-ar fi povestit de tipurile de pește, cu siguranță mi-ar fi spus ce nume în popor are guvidul și am fi ras pe sestache.
Drumul mai departe ne-ar fi dus în piața cu brânzeturi, acolo stăteam mult, acolo analizam texturi, mirosuri, culori, acolo aflam eu cum făcea și ea brânză când o țineau puterile.
După secția cu brânzeturi intri în partea pieței cu flori, ne cam uita bunutul Dumnezeu p-acolo. Nu atingem nimic, dar le mirosea pe toate, le admiram, apoi ne-am fi întors în piață de legume și am fi început procesul tocmirii.

Pleca bunica-mea la piață cu un rahat de bani și venea cu sacosile pline de ne cocosau pe amândouă, niciodată n-am știut cum reușește din căcat sa facă bici, iar biciul sa și trosneasca.
La finalul cumparaturilor opream mereu și cumpărăm cinci mici, trei manca ea, doi mâncăm eu. Un tutti frutti la dozator era finalul perfect pentru mine, iar pentru ea era un pahar cu bere.

Plecam către casa mulțumite de captura noastră și plănuiam pe drum cam ce bunătăți ar fi putut sa gătească imediat cum ajungeam, asa încât la ora 13 sa fim toți la masa și sa povestim te miri ce.

Piata e la mii de km, ea nu mai este, iar eu tocmai am comandat online alegând după niște poze mâncarea pentru săptămâna viitoare.

Vreau piețe, vreau suflete vii care își vând marfa, vreau sa nu mai vad hipermarketuri uriașe cu mâncare de plastic, vreau înapoi la natura și simplitate…

Azi mi-e dor de ea si ritualul nostru de duminica. Acolo e nucleul imaginii mele pentru cuvântul familie.

Generatia de porțelan

Trăiesc alaturi de și sunt martora generației de porțelan.
Generația de porțelan nu suporta sa i se vorbească direct, sa i se spună ca greșește, ca ce face nu este bine și ca trebuie sa mai încerce.


Generația de porțelan accepta cu greu înfrângeri, e obișnuită ca toți participanții sunt învingători și ca nu e nicio f diferența între locul 1 sau 7, important e ca ai participat.


Generația de porțelan se simte extraordinar de ofensata când tonul tău vocal este cel care se impune pentru ca altfel ei nu asculta fiind obișnuiți de acasă sa nu asculte, se revolta când tu ceri respect doar dacă ți se oferă, tinarul de porțelan crede ca i se cuvine.

Ce? Totul! Fără măsura bunului simt, a simțului civic, a moralului. Părinții copiilor de porțelan sunt la fel precum copiii, sunt interesați doar de ei și propriul copil, uita ca trăim într-o societate și suntem dependenți unii de ceilalți și nu vad decât interesul unui singur copil, al lor.


Generația de porțelan nu știe sa sufere și nici nu este educata și învățată sa facă fata unui eșec de orice natura este el, 20% din generația de porțelan consuma antidepresive și 30% suferă de anxietate și sunt în direct contact cu un psiholog.


Generația de porțelan abandonează școala în proporție de 20%, doar 10% din ei revenind mai târziu în viata la cursuri.
Generația de porțelan va spune imediat părintelui ca este discriminat, ca i se pare nedrept felul în care i se vorbește sau este tratat și își va aduce imediat părintele sa ia măsuri.


Generația de porțelan are excepții și ei sunt viitorul, ei vor forma oameni capabili sa decidă pentru ei însăși, sa își asume eșecuri, sa pornească la drum în viață fără sa depindă de o mama și un tata care ii vor salva de la plata facturilor.


Asta e un gând către părinții generației de porțelan…

Bărbați de fier si briza dimineții

Dorm toti, iar cucoana aia chiar sforaie! E funny, suna a tractor…

Niciodata n-am inteles cum este posibil sa adormi atat de profound intr-un tren care-i destul de zgomotos, un tren a carui calatorie dureaza doar 12 minute. Mi s-a intamplat doar o singura data smecheria asta, dar era dupa o petrecere care durase 3 zile si 3 nopti, mai ceva ca-n basme. De altfel, la 7 a.m sunt fresh si nu dorm in tren, nici in autobuz si nici in alte mijloace de transport in comun. Fresh mai ceva decat fresh-ul de portocale…ihim…si la fel de acida.

Ups!..azi am impresia ca-i Bitchy prezenta. Uhh,ohh…today I love that side of mine. Btw, bine te-am regasit tren ordinar. Acelasi miros ce-mi provoaca dureri de cap, aceleasi moace adormite si pline de sictir, aceleasi figuri sterse. Genul acela de figuri ce trec absolut neobservate pe langa tine, figuri ce nu ti-ar atrage atentia sub nicio forna, oamenii gri.

Oh da! Mai am putin si ajung la Bagel & Juice, hm…yummy. „Morn, vreau un Iron Man cu multa gheata, merci!”. O combinatie de capsuni, suc de portocale, banana si naiba stie ce ingredient secret mai pun aia in el de-l numesc Iron Man.

Si uite asa, lunea, miercurea si vinerea, fix la ora 8.15 am parte de-un ”barbat de fier”. Lucky me, nu?
Vis-a vis de birou, in buricul targului, m-asez la o masa exact in punctul perfect pentru a-ti incepe ziua alaturi de-un barbat de fier.

Soare, putin vant cat sa te racoreasca, dar nu suficient de puternic sa-ti strice coafura pentru care ai muncit 15 minute s-o aranjezi. La dracu!…mai bine nu ma tundeam, acum iar bocesc 2 saptamani, ca mai apoi sa-mi trebuiasca alte 3-4 saptamani sa ma obisnuiesc.

Ohh, ce misto merge nenorocita asta de lulea cu George Michael ce-mi canta parca numai mie „Too Funky”. A crapat si asta…
Parca as mai sta putin aici sa aberez, sa privesc lumea grabita si sa le starnesc sentimente de invidie. E 8.45, da, mai am timp de-o lulea si-o gura de un barbat de fier.

Domn’le, mie nu mi-a ajuns vacanta asta. Prea scurta, prea obositoare, prea incarcata si…maica-mea e nebuna. Doar n-oi fi fraiera sa recunosc ca io-s ciudata, dificila si ciufuta. Right?

Toti sunt nebuni, doar eu sunt normala. Nici ca mi-as fi dorit altfel…neah…nu-i de mine. Nu-mi place calea de mijloc pe care o aleg toti, mie-mi place sa merg in zig-zag, sa aleg totul sau nimic, sa aleg extremele. Ma plictisesc teribil oamenii cu drumuri line in viata. Oare ei simt ca traiesc? Sau e doar inertia? Naiba stie…poate ei stiu, cu siguranta eu nu, nu am habar si nici nu-mi doresc sa am.
…si uite asa a aparut alt „șanț”, ca sa citez un contemporan in viata.


Hai, un barbat de fier pentru fiecare, fac cinste!

La mulți ani, mie!

Azi s-au făcut 26 de ani de când nu l-am văzut și sunt 30 de ani de când îl urasc cu fiecare celula din corpul meu. N-am putut sa displac pe cineva mai mult în viata asta, el a folosit toate resursele de scârbă și dispreț cu care am fost înzestrată la naștere.

A fost parte fizica în viata mea timp de cinci ani, dar psihic încă ma urmareste, îmi provoacă stări de teama și ma ține trează nopțile. Încă retrăiesc momentele în care ma amenința ca ma arunca de la etajul 14, încă ma vad scoasa pe balcon și sub mine doar mult aer și o distanta uriașă pana la pământ.

Visez des ca pic în gol fix de la balconul ala, apoi ma ascund în baie și încep sa plâng, sa tremur și sa ma uit în oglinda încercând sa ma trezesc și sa constat ca sunt adult și nu un copil abuzat. Mi-e corpul brăzdat de cicatrici ale furiilor lui, le ating uneori și îmi spun ca eu nu aveam nicio vina, apoi le ascund doar ca să ma simt departe de el pentru o zi.

Azi e ziua aia nenorocita din an în care merg din inerție și am în permanenta un nod în gat, azi este ziua în care a încetat sa ma lovească brutal, astăzi e ziua în care am ales sa dorm pe străzi, sa plec în papuci și hainele de casa.

Astăzi e ziua în care acum 26 de ani mi-am salvat viata pentru ca nimeni altcineva nu a fost capabil sa o facă. Lumea din jurul meu știa despre bătăile repetate la care eram supusa de propriul părinte, bătăi în care se folosea lesa câinelui, lesa de metal, bătăi în care se spărgeau chiuvete și se lăsau semne pe care urma sa le port o viata, bătăi care m-au făcut sa pierd încrederea în omenire, în bunătate, în iubire, în dragoste sincera, în tot ce era mai frumos pe lumea asta.


Acum 26 de ani am ales sa ma aleg pe mine și sa plec.
Acum 26 de ani am ales sa cred in opusul a tot ce el îmi spunea sa cred.


Acum 26 de ani am ales sa cred ca pot și ca merit.


Nu știu ce m-aș fi făcut fără mine, iar fiecare 24 octombrie este ziua mea de independenta.
Sa-mi fiu întreaga la minte asa cum mi-am fost din clipa aia!
This is not a sad story, this is just a story with a happy ending. ❤️