La mulți ani, copil de Cristina! ❤️



De ea m-am îndrăgostit in timp, mult timp mi-a luat sa înțeleg cum se iubește, încă lucrez la treaba asta.

Când am aflat ca sunt insarcinata mi se oprise lumea în loc, totul inghetase. Nimic nu mai facea sens, totul devenise greu de înțeles si acceptat, am urat perioada sarcinii, nașterea a fost mult înainte de termen, cu probleme, cu verdict clar: nicio alta sarcina!

Mi s-a spus ca nu pot avea copii, eram setata pe un drum in viață fara ei, iar pe drumul asta era de acord sa mearga și blondu’.

N-am vrut sa am copil, iar confirmarea ginecologului ca nu pot avea copii a fost o binecuvântare.
M-a speriat mereu faptul ca as putea sa fiu exact precum propriul părinte care m-a traumatizat pe mine. Mi-era teama ca am sa ma comport identic, ca o sa vorbesc la fel, ca o sa rabufnesc, tip, bat, trantesc, urlu, ameninț cu sinuciderea, abandonez.
Mi-era teama ca nu o sa știu sa iubesc și asa a fost.

Sunt femei care automat stiu sa își iubeasca copilul, iubesc copilul înainte ca acesta sa vina pe lume, iubesc ideea de a avea un copil. Nu a fost cazul meu, noi suntem in continuu proces de indragostire.

Mi-a fost o rușine incredibila, am suferit in tacere și nu am spus nimănui ca mi-e teama ca nu o iubesc. Nici nu stiu ce inseamna sa iubești un copil, nu înțeleg exact sentimentul descris de alte mame. Nu m-a schimbat venirea ei pe lume, nu a activat in mine automat dragostea materna, nu am plâns de fericire, eram doar furioasa ca nu sunt „topita” așa cum mi s-a spus ca voi fi. Atata presiune pe mine sa simt instinctul ala matern, m-au terminat psihic așteptările celorlalți.
Blondu’ era singurul care ma calma: Suntem doi, facem totul in felul nostru, o să ne descurcam.

Cum sa o iubesc? Pe mine nu m-au iubit ai mei, nu m-au invatat ce este iubirea și nici nu mi-au arătat.

Cum sa o protejez? Pe mine nu m-a protejat nimeni, nu m-a invatat nimeni, nu mi-a aratat nimeni.

Cum sa fiu o mama buna cand eu nu stiam decat in teorie aproximativ cum ar trebui sa fie o mama bună?

Timpul trecea și nu știu daca incepeam sa o iubesc, dar stiu ca as fi murit de durere dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Atunci am înțeles ca dragostea mea fata de ea nu este cea povestita de alții, ci una altfel.
Sunt extrem de sensibila când cineva face comentarii nepotrivite despre ea. Sunt in permanentă ancorata la ce au facut ai mei ca un reminder pentru ce nu e ok sa fac eu. Mi-a luat multă vreme sa inteleg ca daca vreau sa o iubesc pe ea trebuie sa ma iubesc pe mine, iar asta nu se poate intampla decat in procesul de terapie pe care il fac.

Sa-mi trăiești sănătoasă, Alex!

Sa imi dai voie sa învăț in continuare sa te iubesc și sa imi dai voie sa fiu langa tine cand îți va fi greu. Pentru orice altceva gasim soluții, ai cel mai mișto tata de Alex și impreuna putem orice cand e vorba de tine!

Piersinari

  • Piersinari, tac-tu era din Piersinari! Acu’ lasă-mă dracului in pace!

Se încheiau repede discuțiile despre el, la inceput le incheia maica-mea, cred ca era inca foarte dureroasa rana ce i-o provocare el, apoi nu am mai vrut eu sa stiu niciodata nimic despre el.

Costica era un barbat placut de majoritatea, mi-l amintesc ca fiind sufletul petrecerilor, era cel care aducea oamenii impreuna, care facilita atat locații cat și mancarea si băutura, era cel care la final platea nota de plata. Aici ii seman…

Il mai tin minte ca fiind respectat de oameni, asa mi-l amintesc. Imi aduc aminte ca era cautat pentru sfaturi, decizii importante, idei de afaceri, era mereu bagat într-o colaborare cu X sau Y, chestie care dupa revoluție i-a adus mulți oameni in jur.

Costica era un bișnițar citit, facuse o facultate, lucrase ca inginer in nu știu ce intreprindere de prin București, era copilul din flori al unei țigănci din Piersinari. Cand ramasese însărcinată cu el, Tanta a fost gonita din sat ca sa nu faca țiganii de ras. Știu ca se mutase in București și ca a muncit ca zidar toata viața ei. Fuma mult, le suda pe țigări, bea mult și tusea neplacut de mult. Incredibil cum imi pot aminti imaginea asta a ei, deși aveam doar 3-4 ani cand am vazut-o ultima data.
Arata foarte obosita, trista, avea un ten foarte brazdat de riduri si parea foarte batrana, deși nu avea mai mult de 55 de ani cand a rapus-o cancerul pulmonar. Nu a placut-o niciodată pe maica-mea, era din familie de romani, bașca tatal maica-mii lucra in armata.

Am ieșit extrem de rar din București, n-aveam unde sa ma duc. In adolescenta ma duceam in Jilava la prietena mea Irina, aveau ai ei o căsuța atat de primitoare, simpla, curata. O gradina bogata din care imi umplea mereu sarsanaua cu bunătăți si il aveau pe Giuspica, un dulau care m-a mușcat când am dat sa ma joc cu el, eu credeam ca zâmbește.
Altfel am trait cu cheia de gat printre betoanele din Drumul Taberei și Progresului/Eroii Revoluției – cam p-acolo.
Singura ieșire din București cu destinație la familia lui a fost un decembrie geros, ma dusese la Niculina, o matusa de-a lui. Nu stiu de ce ma lasase acolo, n-aveam idee cine e baba aia și ma lasase de Crăciun, asta mi s-a părut aiurea rau. Niculina era o femeie modesta, avea o casa mica de-un verde ou de rata, casa era la colțul străzii, fix 7 case mai sus de-a lu’ Dolanescu. Se mândrea cu ei, mama mama! Nu am înțeles ce imi bâlbâia de ei mereu, n-aveam idee cine sunt respectivii.
Niculina dormea intr-un pat in bucatarie langa soba, era foarte frig in iarna aia și m-a forțat sa merg cu alți copii prin sat la colindat. Era in spatele meu și spunea tuturor „E a lu’ Costica” și lumea imi punea mai mult in sarsana. După cum ii descria Niculina, părea ca eram neam cu toți, sau Costica era – mătuși, unchi, veri, naiba știe.
Intr-o zi o sa ajung in Piersinari și o sa întreb de-ai lu’ Dumitrache, vreau tare mult sa știu din ce familie se trage taica-miu, de unde ma trag eu, cui aparțin.
Niciodata nu am avut sentimentul ca aparțin unei familii, unui grup de oameni, il am acum cand simt ca grupul meu e Engstrøm, dar trebuie sa fie ceva și din Dumitrache din Piersinari.

Perfecțiunea virtuala

Atenție urmeaza stația Limbaj vulgar de Dr Taberei! (aici dati voi scroll mai departe sau nu, vedeti voi ce si cum).


Imi fac cafeaua și deschid FB chioara de somn. Gasesc câteva mesaje, unul dau sa il recitesc și din greșeală apăs pe Call. Tresar, cafeaua se varsa și in gand imi scapa un FMM de tampita, acum o sa te bata nevasta-sa! Sa-l bata pe el, ca el a scris! Pfiu, am scăpat…


Citesc următorul, la asta ma trezisem deja, asta era d-ala de te lasa uscata, nu trezește nimic in tine. Poate un zambet de om constipat, ceva gen Meh, okei… „Esti femeia perfecta!”. Moaaa, coa’, pai mi-ai atras atenția, gata! I’m all yours!

Nu exista femeie pe FB sa nu fi primit un Esti femeia perfecta!
Coa’, nu iti raspund in privat pentru ca stiu ca ma citești și lovesc cu o postare mai mulți doritori de placeri pseudo carnale virtuale.
Luați un prosop, vine dușul rece.

Bai, sunt orice, dar nu femeia perfecta! Ar trebui sa ma doara treaba asta, dar vad ca ma trezesc râzând când scriu. Acum un an, chiar doi, eram ferm convinsa ca astia de la rugby vorbesc doar despre mine cand fac gramada. Jur! Între timp am învățat sa accept ca perfectiunea nu există și atata vreme cat eu zambesc, indiferent care este motivul, sunt perfecta pentru mine.


Daca voi, aici ma refer la bărbați, credeti o secunda ca in realitate eu la 7am arăt ca in pozele de pe FB postate la 7pm, sunteti niște prosti cu P mare care va meritați titlul de tristii pulii! Nu, beibi, astea sunt poze făcute fix dupa ce aplic makeup, facute fix sub sursa de lumina, când coafura rezista, sunt alese cu grija și trecute si prin filtru Claritate.

S-ar putea, foarte probabil, sa nici nu ma recunoști in realitate daca te iei după pozele mele de pe FB, una-i una, alta-i alta!
Femeia „ta” perfecta are corpul brăzdat de cicatrici, realizezi câte sunt in urma celor 19 operații pe care le-am avut toată viața? Unele sunt finuțe, discrete, altele chiar par interesante, unele au rămas precum un fermoar.

Pe langa cicatrici am celulita, nu cea mai grava forma, dar de pe mine nu sare moneda daca o arunci, sta acolo unde pica pe corp si se odihnește. La un corp tonifiat bine îți sare inapoi moneda, cu mine pierzi bani, ciuciu înapoi. Sprancene/ochii tatuați și aplicat si makeup, pai cauta si tu una asa cu frumusețe naturala, aici n-a dat Domnu’, aici sa trăiască brandurile de makeup.

Si sa spuneți merci ca stau si va feresc de fata de zombie cu care ma trezesc, as fi putut sa va arat cearcane, pungi sub ochi, ochi umflați, dar de ce sa va arat ce vedeti zilnic și acasa? Zau asa! Cu placere! In schimb am pielea fina ca de bebeluș, catifelata de nici nu crezi ca e posibil.

Are și Alopecia asta un avantaj, n-am fir de par pe picioare. Aaaaa, ca la anu’ s-ar putea sa ma vezi doar cu peruci, pula mea… Asta e, nu am ales eu asa, ca doar nu sunt proasta. Și nu, nu exista tratament si nu, nu ma mai supăra asa tare ideea. Cred ca am inceput sa fac pace cu mine si la capitolul asta, dacă lumea începe sa ma evite pentru ca o boala autoimuna ma obliga sa port peruci, so be it! N-as regreta decat ca nu mi-am dat seama din start cu ce oameni aleg sa imi petrec timpul, atat.
Perfecta asta injura ca la ușa cortului. Sa-mi fut una, sunt o lady pana in secunda in care dai cel mai mic semn ca esti ok cu limbajul meu.

Cu cat ma auzi injurand mai mult, cu atât imi esti mai prieten, daca nu m-ai auzit scăpând un Pula mea, nope, nu suntem prieteni. Sorry!
Bai, si cand rad, pai daca încep eu sa rad se termina jmecheria, se uita lumea la noi ca la circ. Bine, dacă mai sunt imbracata si cu fusta mea de etnie si încep sa ma vorbesc printe dinti cu fetele de etnie din Oslo si ne facem complimente pentru cum suntem imbracate, ai pus-o! Aaaa, si traiesc, trăiesc cu intensitate pana la sufocare cam totul.

Eu trăiesc oamenii, relatiile, visele, dorințele, le traiesc cu atâta pasiune ca as putea speria un om normal la cap. Lângă mine nu stau oameni normali la cap, sunt prea mult din fiecare.
Mno, atat de perfecta sunt ca narcisismul meu a dat p-afara iar la 6am. Plm, sunt treaza de la 4, cat sa mai aștept?!


So, rezumat: labareala privata aleg EU cu cine fac, nu te simți ofensat daca nu răspund deloc. Vorba aia, it’s not you, it’s me… No, it’s you, definitely it’s you!


Tot ce am scris mai sus e un pamflet, in realitate sunt o doamna la fel de frumoasa si carismatica si cu niște principii foarte sănătoase de viață. Dar important, cel mai important, este sa se retina ca sunt la fel de frumoasa ca in poze, restul e cancan.


Ma duc sa mai fac o cafea, hai cu bună dimineața!

Iubesc iarna! NOT!

„Wow, ce frumos e la tine! Asa peisaje, așa zăpadă, cat te invidiez, vreau si eu!”

Ba nu vrei, chill! Nu vrei, iti zic eu ca nu vrei! Bine, fie, vrei pentru maxim 2 ore într-o zi cu max – 8 grade si soare, dar zi de zi o iarna de-a mea nu vrei. De ce ai vrea? Zau! Am chiloti de lana pana la genunchi si maiou de lana, peste ele pun itari si bluza tot de lana, apoi trag pantalonii de iarna (aia de ski), un pulover tot de lana, o pufoaica groasă si lunga pana la genunchi, ghete termorezistente pana la – 30de grade, caciula de blana, gatlej (un tub de lana pus la baza gatului) si mănușile de ski. Peste ghete pun protecția anti gheata, fix cum au roțile de mașină. Zi de zi, săptămâna de saptamana, luna de luna timp de… Dumnezeu cu mila!

Și asta nu e echipament pentru vreun foto shooting, asta e tinuta de munca, de mers la magazin, de plimbat copilul. Day in and day out. Cine are altfel de ținută in No este fizic inactiv afara, altfel nu merge. Apoi trebuie sa dai zilnic la lopata, scarile, intrare in curte, in jurul tomberoanelor, dimineata și seara. Apoi faci focul cand ajungi acasa și aștepti sa se încălzească, chestie care se întâmplă cand trebuie sa mergi la somn. Sex nu facem iarna, prea multe haine, picioare reci, frig in pat, pe langa, nu ne mai arde. Ne mulțumim cu chipsuri cu fulgi de chilli care ne incalzesc sufletul, atat.
Și e întuneric, intunetic rau, neica! Se crapa de zi la 9-10am si la 15:30 e beznă in zona mea, mai la nord nici nu se lumineaza 6 luni pe an. Te face cu caputul întunericul, jur!
Da’ lasa ca vine ea varsta de pensionare ( 70 de ani e trecut in contractul meu de munca, aidplm…) și ma mut in țările calde la bătrânețe și voi recupera tot sexul pierdut. Il declar nul.

Rehab 2020

2020 un rehab mondial

Mi s-a parut ca 2020 a fost facut special pentru mine.

Cine desenează anii ăștia s-a uitat la mine atent și a decis că este momentul sa ma opresc putin din drumul meu nebun și sa respir.

Doar ca tanti sau nenea care au avut sarcina asta de a ma face sa ma odihnesc putin au gandit-o la maxim, au facut ca toata lumea sa se unească și sa imi fie alături intr-o călătorie cum cred ca nu reușeam sa termin daca nu aveam ajutorul întregii lumi.


M-am drogat la maxim cu tot ce era legal, nicotina, alcool, somnifere, oameni, povesti, contacte, atenție, socializare. Asa ca au închis baruri, au oprit călătoriile, au interzis petrecerile, ne-au interzis imbratisari, pupături, futaturi.
Sunt genul care cu ușurință se așează la masa unor străini și începe sa vorbească autoinvitandu-se la conversație, am făcut-o de mii de ori, asta este drogul meu preferat.

Mi se pare fantastic sa cunosc lume noua, sa povestesc, sa vad daca am ceva in comun cu alții.
Ieseam des singura și niciodată nu ramaneam singura. Mulți se vaita de raceala scandinavilor, nu pot înțelege, mi-e imposibil. N-am trait-o, nu m-am lovit de ea. Nu stiu daca este noroc sau pur si simplu am stiut cum sa scot ce e mai mișto din ei.


Cel mai greu pas din rehabul 2020 a fost cel al socializării directe. Nu alcoolul, nu tutunul, nu dansul pe mese și flirturile obraznice, ci socializarea directa cu oameni cunoscuti sau nu. Poveștile despre totul și nimic, intelegerea faptului ca fiecare chip ascunde o poveste unica. Asta mi se pare terapeutic, nu te mai simți ca un ciudat cand vezi ca lumea e plina doar de ciudați ca tine.


Acum e liniștește, atatea cai de comunicare și totuși e liniște. Mi-e dor de – Cum esti? -ul față in fața, asta prin sms parca nu il simt și vad cum raspund sec și robotic.


Parca și văd toți iubitii mei bărboși de 195 cum stau singuri și triști și se întreabă: Aoleu, ce-o mai face Cristina? Tot frumoasa și funny e? Ai, ai, ce dor imi e de ea, ptiu! Bat-o norocul de mândra! (au accent ardelenesc in fanteziile mele, nu va băgați!)

Hai cu vaccinu’!

Povestea Crăciunului norvegian



Nu demult am fost întrebată daca vreau sa am o intervenție pe un post de televiziune romanesc in care sa vorbesc despre cum sarbatoresc eu Crăciunul departe de casă.


M-a onorat propunerea, dar am refuzat politicos și cred ca am ales bine.


Acum ceva vreme ma întreba o cunoștință cum serbam noi Crăciunul și i-am spus scurt ca totul este foarte simplu: pe 24 ne strângem la cina, avem un singur fel de mancare traditional norvegian (burta de porc si cartofi fierți), la desert o crema dulce de orez cu frișcă și atat. Restul inseamna relaxare, liniste, un joc de rummy, cadouri, pijamale pufoase, cani cu cacao, biscuiti de casa, cărți, aceleași filme an de an.


„Moamaaa, ce plictisitor! Pai la noi e viață, frate! E mancare bună, e chef, e cu muzica tare, nu ca la plictisiții aia de viață.”
Aveam in cap fraza asta cand am refuzat sa vorbesc despre Crăciunul meu, imi tipa in urechi rasul batjocoritor față de ce ne aduce noua bucurie și implinire.

Deraderea și lipsa de respect față de traditia unui alt popor care alege sa nu se imbuibe cu N-spe feluri de mâncare pana ajunge la spital sau pe colebil/triferment/bilicol. Toți am avut la masa pe cineva cu Colebilul la purtator, sa fim serioși!


Nu ne stresam deloc de Crăciun, nu alergam inutil, nu petrecem ore întregi in bucatarie, stam împreună la povești sau pur și simplu in liniște. Facem bilanțul anului, intoarcem lumea cu josul in sus si analizam orice tema fierbinte, vorbim mult și tragem de o sticla cu vin. N-am vazut om beat de Crăciun, i-am vazut in cap de multe ori, dar nu de Crăciun. Crăciunul este cu familia, doar cu familia, pentru prieteni exista alte zile.


La mine 24 decembrie este dimineața in care soacră-mea pune pe masa tacâmurile de argint, scoate farfuriile alea de sărbătoare, casa miroase a bacon și oua jumari, chifle de casa stau cuminți la cuptor. Ne așteaptă in liniște sa ne trezim și pune pe masă un mic dejun simplu, dar gustos. Tronează gemurile făcute de ea, apoi povestim an de an despre cum făceau si ei toba și cat erau si ei de saraci inainte sa dea No de petrol.

Terminam micul dejun cu o cana de cafea in mana și ne facem planuri. Mergem toti la plimbare prin pădurea din jurul fermei, trecem pe la cimitir și aprindem o lumânare pentru morti, ca apoi sa revenim la căldură. Pranzul inseamna cafea/cacao și biscuiți de casa, n-am vazut niciodata altceva, ca apoi sa fie cina servita la ora 17. La ora aia suntem deja dichisiti și casa miroase atat de bine a burta de porc crocanta, ne asezam la masa și soacră-mea începe ritualul ei cu servitul.

Alex prima, apoi eu, apoi băieții ei, soțul ei, ultima ea. Niciodată altfel, niciodată! Se aud cum se ciocnesc paharele cu tuica norvegiana și se lasa liniștea. Se uita atent la noi și așteaptă verdictul: Da, șoriciul e crocant, foarte bun! O vezi cum respira ușurată de parca viața ei depinde de aspectul asta, confirmarea suprema vine de la socra-miu „Mai buna decat anul trecut!”, deși eu in 10 ani cu ei nu vad nicio diferența. Cred ca asa ii spune el Te iubesc.

La finalul cinei ne strângem in cealaltă sufragerie și ne cuibarim fiecare confortabil in fotolii sau pe canapea, urmeaza momentul preferat al Alexandrei, impartitul cadourilor. Alex imparte unul cate unul și noi asteptam sa vedem ce este in fiecare cadou, abia apoi trecem la următorul. La final ne dam o imbratisare, ne mulțumim pentru cadouri și ne vedem de jocul de rummy.


„Cum serbez departe de casa?”, am raspuns ca sunt acasa, de 15 ani sunt acasa și probabil pentru treaba asta am parut o îngâmfata care isi reneagă originile.


Va doresc un Craciun asa cum vi-l doriți, ca e in liniște sau ca e gălăgios, ca e cu o pizza sau cu masa încărcată, să va aduca bucurie! ❤️

Minciuna sau adevăr?

Nu pot sa fiu sincera într-o lume care uraste sinceritatea.

Lumea vrea sa fie mintita, vrea sa i se spună doar ce place urechilor, vrea sa audă doar ca e bine, ca totul se rezolva, ca treaba se face bine.

Sinceritatea a devenit inamicul meu numărul unu, cercul de oameni din jurul meu se strange din ce in ce mai des. Cu cat devine mai sufocant pentru altii, cu atat devine o oaza de aer proaspat pentru mine.
Am avut nevoie de o pandemie si de un dans cu moartea ca sa pot înțelege ca rolul meu nu este acela de a proteja pe alții in defavoarea propriei persoane.
Prietenii false, zambete forțate, amicitii lungite de dragul „artei”, pupincureli cu X rezultat, acceptarea continua a unor compromisuri al căror plus este mai neînsemnat decat ce reprezinta pierderea cu care vin.
Uitam des de noi pe drumul de fericire al altora. Uitam de propriile principii, de propriile idei, de ceea ce dorim si vrem de la noi, alții sau viața.
Dorim uneori atat de mult sa fim plăcuți incat ne îngropam principiile si acceptam cacaturile aduse de alții la masa existentei.
Amicii te parasesc in secunda in care le spui ca nu împărtășești aceeași opinie cu ei, prietenii uita sa te salute, colegii te numesc dictatorial, iar tu te iubești din ce in ce mai mult pentru curajul de a nu mai accepta nimic mai putin decat ceea ce meriți.
Adevarul este oribil, nimeni nu si-l dorește, este o bruta pe care de cele mai multe ori o acceptam greu.
Adevarul si sinceritatea mea pot sa fie foarte diferite de adevarul si sinceritatea ta, dar prefer sa dansam un tango stângaci si nu sa o ardem in dansul punguinului.

Adevarul zilei: Minciuna place. Pupincurismul rullz. Adevarul raneste.

Întrebarea interesanta este de ce raneste adevărul? De ce nu îl suportam?
Aud des: Spune-mi adevarul!, iar cand il spun se lasa cu reactii de uimire.
Toti cer sa nu fie mințiți, putini stiu sa faca fata adevarului și inteleg ce este dincolo de înțelegerea si acceptarea lui.

Ei, parca nu mai suntem atat de mișto precum ne credeam cand cerem si chiar ni se spune adevarul, nu?

Un tatuaj numit iubire

Zilnic te-aș iubi și zilnic as face sa te doară. Zilnic te-aș iubi și niciodată nu ți-aș spune-o.

Iubirea mea o simti, iubirea mea o vezi, iubirea mea nu se striga, iubirea mea nu se spune. Iubirea mea o simți ca pe o durere care te tulbura, care te irita, iubirea mea te lasă fără puterea de a alege, iubirea mea o iei fix asa cum îți este servita.


Zilnic te-aș iubi și zilnic ți-aș injecta o doza de dragoste ca unui narcoman abstinent, apoi as privi cum lumea ta devine vis, cum totul devine liniște în prezenta mea și cum nimic nu te mai agita.


Zilnic te-aș iubi și in fiecare noapte te-aș uita, ca apoi sa am puterea de a te iubi de la 0, astfel nu mi-aș termina niciodată doza de iubire care ți se cuvine.
Zilnic te-aș iubi și zilnic as fugi, te-aș lasă gol în fata mea, ti-aș admira sufletul pus pe tava și as trage insetata din țigară in timp ce tu îmi ceri sa te las sa ma iubești.


Zilnic te-aș iubi și zilnic mi s-ar face frica, zilnic ți-aș arata încă un centimetru de piele goala, piele pe care apoi o voi acoperi cu un tuș ca să ma asigur ca nu știi cine sunt când dozele de iubire s-au consumat.
Zilnic te-aș iubi și zilnic as face sa te doară, iar când nu o sa te mai doară, ai sa înțelegi ca nu te mai iubesc.


Zilnic te-aș iubi și zilnic as face sa ma doară, iar când scaunul meu din dreapta ta va deveni doar un simplu scaun, atunci am sa înțeleg ca nu ma mai iubești.

Ai avut noroc

„Tot tampita ai rămas!”
„Esti la fel de cretina ca-ntotdeauna!”
„Bah, tu nu te-ai schimbat!”

Astea sunt reacțiile oamenilor care ma știu din copilărie cand ma reîntâlnesc dupa 20+ ani si stau de vorba cu mine sau pur și simplu ma citesc pe aici sau pe blog.

Mi se face instantaneu mila de ei, de incapacitatea lor de a vedea dincolo de imaginea unui adolescent umilit, infometat, infrigurat, batjocorit, neiubit și nerespectat. Oamenii din trecut greu vor reusi sa se adapteze la omul care esti acum, te vor percepe in continuare ca fiind sărăcia aia din cartier de care stia toata lumea și care a avut „noroc” in viata.

„Ai avut noroc!” – imi sangereaza urechile cand aud asta. Lumea imi anuleaza toata munca, toate eforturile, sacrificiile, chinurile, tupeul, lupta, viata. Viața mi-o anuleaza când cineva imi spune „Ai reusit pentru ca ai avut noroc!”

Nu norocul a facut sa fiu un om respectat in randul colegilor, și nici norocul nu a facut sa ajung din a dormi de mila pe unde apuc la a avea 3 locuințe, asa cum nici faptul ca nu am innebunit cand majoritatea ar fi facut-o nu este un noroc.

Am muncit de mi-a venit rău, am muncit cu mine sa ma schimb asa cum nu as fi crezut vreodata ca voi putea. Am ales sa ignor tot startul mizerabil la care am fost expusa și sa depășesc condiția de saracie a cartierului. Și atat de tare mi-am dorit treaba asta incat am stiut ce trebuie sa fac, cu cine sa vorbesc, ce, in ce fel, am avut un plan și m-am tinut de el. Am vrut sa imi depășesc condiția, ba chiar am vrut sa demonstrez oricui n-ar fi putut sa creada asta.

„Ai ramas la fel!”… Ba deloc, amice, ba deloc!

Acum nu imi mai este foame, nici frig, acum nu cersesc și stau imbracata de căpătat, acum nu imi este frica sa fiu aruncata in strada și de foarte multa vreme am incetat sa am coșmaruri. Acum nu mai permit nimănui sa ma abuzeze in niciun fel, acum se uita lumea in sus ca sa ma priveasca, nu jos.

Vedeți voi, ne e greu sa vedem evoluția pozitiva a oamenilor si sa le dam credit pentru asta, le spunem „Ai avut noroc!”. De ce? De ce le desconsideram puterile de supravietuire, de reinventare, de evoluare?

La fel de valabila treaba si cu cei cărora le-ai greșit și cărora nu doar le-ai cerut scuze, dar ai facut tot sa demonstrezi ca regreți greșeala și ca a fost o greșeală. Te schimbi in urma acelui episod, devii un om mai bun, nu doar ca vezi unde ai greșit, nu doar ca înțelegi, și totuși nu e suficient pentru mulți. Te vor vedea la fel, vei fi mereu același om care a greșit.

Nu le mai anulați eforturile altora daca sunteți incapabili de a înțelege evoluția lor.

„Ai avut noroc!” este o jignire pentru un om care a muncit mult pentru rezultatele pe care voi i le atribuiți norocului.

Sfantul meu Nicolae

Povestea lui Nicu, e lunga, merge cu scroll mai departe dacă sunteți pe repede înainte…

A fost cândva o copila săraca lipita pământului, trăia de pe o zi pe alta dintr-un salariu de kkt, lucra ca vânzătoare într-un magazin cu încălțăminte. Ea și Al Bundy, doar ca ea era tiganca și umfla preturile ca să își scoată parleala salariului de rahat pe care i-l dădea Marian, bossu. Mu*e, bah, Mariane, btw!

Ashea… Copila asta se ducea la liceu dimineața, dar la ora 13 trebuia sa fie la job, zilnic. Mu*e, bah, Mariane! Un liber la 3 săptămâni, coae? Aveam 15 ani, m-ai exploatat, dar ți-am tras-o și eu pe partea mea, tengura de moldovean pedofil calic, faceam profitul fifty fifty fara sa iti dai vreodata seama…
Mno, la liceu, heroina povestii noastre era cea mai săraca, nici haine nu avea, mai dormea și pe străzi, avea grija de copiii directoarei ca să mai facă un ban, chestii d-astea normale pentru mulți dintre noi.
Apoi a apărut printul, Nicu, un țigan schilod, urat precum noaptea și prost precum întunericul etern, dar inimos cum rar mi-a fost dat sa vad. Copil de general securist, avea șofer privat pana în ziua în care a împlinit 18 ani, apoi a primit cadou un ditamai tancu de jeep, schimba mașinile cum schimb eu acum chiloții.
Ma, cum sa va zic eu vouă, destinul ni-i scoate în viata fix pe aia de care avem nevoie, ori ca să ne ajute, ori ca să ne învețe o lecție.
Nicu asta era trimis de cineva de acolo sus sa ma ajute și nu a fost zi lăsată de la Dumnezeu când nu a fost lângă mine la greu, iar mie îmi era mereu greu.
Din prima clipa m-a luat sub aripa lui, era șoferul meu în fiecare dimineață, parca în fata scării și aștepta acolo pana ieșeam din bloc. Îl amenințam că nu vin la cursuri, munceam pana la ora 23, la 24 dădeam șpagă la Obregia sa ma lase 10 min s-o vad pe mama printre gratii, ajungeam dracu știe cum acasă și la ce ora, faceam lecții, spălăm, incropeam o zeama lunga din ce dracului găseam, numai de școală nu îmi ardea mie a 2a zi.
Dar Nicu asta e genul de prost care înțelege cu cine trebuie sa se alieze ca să ii fie bine. „Io te duc/aduc unde ai nevoie, tu îmi faci lecțiile și le faci bine ca să nu îmi taie taica-miu sponsorizarea”. Mno, păi am zis ok, economiseam banii pe care ii dădeam pe autobuz și însemna că aveam de țigări.
Și cum știa Nicu ca stăteam cam 8 oameni în 3 camere (va povestesc altădată) și ca nu puteam face lecții în liniște, a închiriat o garsoniera și o făcuse locul meu de liniște. Acolo puteam sa scriu, sa citesc, acolo îl învățăm engleza, îl ajutam sa facă chestionare pt școala de șoferi, acolo mâncăm și dormeam liniștită uneori, acolo cred ca își ducea gagicile, dracu știe ce făcea el acolo, era mereu pe capul meu, cică învața…
Când toată lumea fugea de săraca aia, asta cu bani fugea către săraca aia, nu exista Crăciun sa nu vina cu sarsanalele pline la bunica-mea, deși asta nu îl plăcea pt că era țigan ( Na-ți-o p-asta!) 🤣, nu exista sa nu ma scoată din toate cacaturile în care involuntar intram, o convinsese pe mă-sa sa ma angajeze sa dau meditații la engleza sorei mai mici, pe tac-su l-a convins sa îmi dea pe mana contabilitatea primara a uneia dintre firmele lor, mă cară după el prin cârciumi selecte și tot felul de ieșiri d-astea unde se ducea cu tac-su și escrocii comuniști. Plm, o cina gratis, nu ziceam nu!
Bah, Nicule, am mari îndoieli ca fără tine în viata mea as fi reușit sa rămân întreaga la cap.
Bah, băiatule, ai fost acolo în cele mai nasoale momente din viata mea, ai fost de o loialitate pe care nu am mai întâlnit-o vreodată, ai fost lumina din tot întunericul de atunci.

Îl revăd cu drag când ajung în România, nu îl sun decât la finalul vizitei, altfel sta pe capul meu 24/7, dar îl revăd mereu, a fost in Oslo in vizita, o sa mai vina probabil… (dacă aduce zacusca).
Nicule, pe cât de prost ești, pe atât de bun la suflet ești!

Scriind astea acum stau și ma întreb dacă nu cumva tu ai fost îndrăgostit de mine în toți anii ăștia… Vezi cât de prost ești? N-ai zis nimic…
Nicule, sa trăiești mult și sa îți fie bine, sa te iubească lumea nu pt banii și contactele pe care le ai și sa ma ierți ca te-am pus sa îl bați pe Richard, eram îndrăgostita de el și consideram ca asa e normal sa ii arat treaba asta.

La mulți ani lu’ Nicu meu și lu’ Nicu vostru, hai cu la mulți ani și către Nicolete❤️